Crepuscular

● Sicilian Ghost Story (Italia, 2017), de Fabio Grassadonia și Antonio Piazza. 

O poveste de dragoste siciliană a deschis secțiunea Semaine de la Critique în 2017, la Cannes, și a cîștigat premiul David di Donatello pentru Cel mai bun scenariu adaptat. Regizorii Fabio Grassadonia și Antonio Piazza abordează, cu delicatețe, emoție și mult simț estetic impregnat de fantastic, un subiect cunoscut și foarte mediatizat în Italia anilor ’90. Giuseppe Di Matteo, de 13 ani, fiul unui fost mafiot devenit colaborator al forțelor de ordine, este răpit în 1994 de către mafioții sicilieni, în speranța că vor pune astfel capăt dezvăluirilor tatălui. În film, Giuseppe, un adolescent visător, energic și pasionat de echitație, este răpit, iar Luna, fata de care este îndrăgostit, nu se împacă cu indiferența și teama întregii comunități, inclusiv a autorităților, în soluționarea acestui caz. Odiseea Lunei, în tentativa ei de a-l salva pe cel pe care atît părinții ei, cît și sătenii îl consideră doar un „fiu de turnător“, este de fapt adevăratul fir narativ.

Pentru a înțelege contextul istoriei care a stat la baza peliculei, trebuie spus că, în anii ’90, Sicilia era dominată la toate nivelurile de mafia siciliană, atît Cosa Nostra, cît și Camorra. În aceeași decadă, celebrul judecător Giuseppe Falcone, principalul inamic al cartelurilor de crimă organizată și economică, era asasinat brutal, scandalizînd întreaga țară. Un caz relevant care a coalizat Sicilia, într-o luare de poziție publică fără precedent în acest teritoriu, a fost cel al atentatului asupra preotului Don Peppino Diana din Casal di Principe, de numai 36 ani. Acesta, cu un curaj aproape neverosimil, publicase mai multe manifeste, într-un limbaj profund creștin și profund umanist, în care chema oamenii din Sud să se unească împotriva acestui rău implacabil pe care el îl asemuia Gomorei din Vechiul Testament. În semn de protest față de cinica sa eliminare, sicilienii – o mare parte dintre ei – au arborat cearșafuri albe la ferestre și balcoane, într-un marș tăcut al speranței.

Co-regizorul Antonio Piazza a vizitat România anul trecut, fiind prezent la festivalul Les films de Cannes à Bucarest, și declara: „Am avut povestea asta în minte foarte mult timp. Cînd ne-am apucat de scris și de regizat filme ne-am gîndit la ea, dar ne-am temut că poate e prea dureros, iar o abordare realistă ar fi fost o repetare a ororii din anii ’90. Singura modalitate în care puteam realiza acest film era adăugîndu-i o dimensiune fantastică, una care să îi aducă lui Giuseppe dragostea de care nu a avut parte.“ Din fericire, precizează Piazza, climatul social, economic și politic din Sicilia s-a schimbat între timp foarte mult.

Poveste de iubire siciliană aduce vag aminte, ca tonalitate, de filmul polonezului Andrzej Wajda Cronica adolescenței (1986), care redă povestea de dragoste a doi liceeni în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Fabio Grassadonia și Antonio Piazza surprind convingător fervoarea idealistă, rebelă și intensitatea dureroasă a primei iubiri, pe fundalul unui război tăcut, subliminal, în care ritmurile cosmice, timpul ciclic și feeria naturii sînt un contrapunct al purității sentimentelor și valorilor la această vîrstă. În capodopera sa Gomorra (2008), regizorul Matteo Garrone optează pentru un contrast resimțit epidermic de spectator între măreția zonei istorice Napoli-Pompei-Herculaneum și distrugerea sa, pe fundalul corupției, crimei (comisă sau acceptată) și degradării morale la care omul se complace în prezent. Spre deosebire de Matteo Garrone însă, devotat unui hiperrealism care atinge deseori o metafizică a vieții și a morții aproape palpabilă, cei doi regizori mizează aici pe cheia unui fantastic oniric foarte grafic și foarte senzorial, de un romantism pictural tăcut, dar vibrant. Tainice păduri seculare, apele lacului, valurile ritmice ale mării, razele soarelui sau ale lunii, umbrele, ecourile, foșnetele aduc aminte de mirificul univers ireal al unor Terry Gilliam sau Tim Burton, unde imaginarul este nu numai posibil, ci și necesar. Fluiditatea și prezența camerei furișate permanent între personaje sau captînd peisajul, tonurile vibrante sau evanescente ale culorilor, reflexele de lumini și umbre compun un univers paralel al poveștii de tip arhetipal (director de imagine Luca Bigazzi). Este felul în care Luna și Giuseppe decriptează și resemnifică o stare de fapt a cărei tristă și lucidă înțelegere este la nivelul adulților. Ca reacție, unul dintre personajele secundare din Poveste de iubire siciliană regretă trecutul idilic, în care pămînturile Pompeiului erau inundate de pace și verdeață, avînd ca martori zeii, iar nimfele cutreierau pădurile, în timp ce în prezent, conchide acesta, asistăm la „ruinele umanității“.