Planeta a.l.ş

6 aprilie 2016   Carte

Zilele astea se împlinesc cinci ani de la moartea lui Alex. Leo Şerban (1959-2011), deopotrivă personalitate şi personaj; cel mai popular şi mai charismatic şi, totodată, cel mai inteligent, oricum cel mai original critic de film de la noi. Iar acest lucru nu cred că se va schimba vreodată. Cel puţin nu în timpul vieţilor noastre.

A scris mult şi în multe locuri (în Libertatea, dar şi în ELLE), a scris inclusiv cărţi, dar în timpul vieţii a publicat doar trei culegeri de texte publicistice: Dietetica lui Robinson (Curtea Veche, 2006), De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema (Polirom, 2006/2012), 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc (Polirom, 2009). 1300 de pagini minunate despre film şi celelalte arte! În afară de acestea, a mai scos două cărţi în colaborare: Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele, împreună cu Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan (Idea, 2004) şi Jeu de paume, împreună cu Şerban Foarţă (Liternet, 2006), şi a tradus din Paul Bowles.

A scris la un moment dat, ca argument la un dosar dilematic, un text programatic legat de lipsa necesităţii unei opere: „Există un soi de terorism discret, care ţi vine dinspre cititorii fideli. Aceştia aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă – aşteaptă de la tine «să confirmi». Fetişul Operei îi stăpîneşte. Ei au investit în tine, şi au pus speranţele şi vor ca aşteptarea lor să nu fi fost în zadar. Publish or perish! Ei, şi? «Périsse Rome plutôt que les principes!». Or, principiul (în cazul meu, cel puţin) este: nu te lăsa posedat de «Destin». Nu ceda şantajului cu «Opera». Nu te plia. Nu publica. Nu accepta «înserierea» – ieşi din rînd! Pe scurt: fă ce-ţi place – nu ceea ce place altora, ceea ce le place să creadă că ţi place… Viaţa alimentează Opera (vezi Proust). Dar reciproca?! În general, o operă nu este validată decît – scuzaţi – post mortem, aşa încît este cam trist să ţi închipui că merită să laşi totul baltă… Or, paradoxul postumităţii este că niciodată nu te poţi bucura de ea. Rînd pe rînd enormă şi eluzivă, ea prezintă dezavantajul de-a nu o putea contempla din perspectiva care o validează.“

Tot Alex. Leo Şerban formulase cîndva „complexul Paşadia“, adică hotărîrea de a nu lăsa nimic, de a nu „construi“ o Operă, de a nu trăi în perspectiva ei şi, în fond, de a nu crede în ea, căci „fericirea nu stă în a face, ci în a fi o operă de artă“. Acel text se încheia cu ideea că în absenţa acelui „dezarmant, bizar, ingenuu, cvasi-fictiv, romanţios aproape“ articol menţionat în Constituţia americană care asigura dreptul la căutarea fericirii, nimic nu are cu adevărat sens, nici Viaţa, nici Opera.

În textul de deschidere al volumului de poezii publicate postum, Svetlana Cârstean aminteşte un interviu mai vechi în care Alex. Leo Şerban îi mărturisea „teama de a scrie cărţile pînă la capăt, angoasa în faţa formei definitive, a punctului final care nu mai lasă loc de intervenţii, de digresiuni sau bonusuri“. Ca şi cum literatura nu poate exista decît după moartea autorului, ca şi cum opera nu ar putea co-exista cu propriul creator, acesta oglindindu-se în creaţie numai de Dincolo. Or, acum cînd Alex. Leo Şerban nu mai e, opera lui este deja validată, inclusiv prin cele nu mai puţin de patru cărţi apărute postum, dar toate pregătite cu grijă de el însuşi în ultimele luni de viaţă: Mica dietetică (publicistică, ART, 2001), Alte camere, alte glasuri de ieri (poezie, Pandora M, 2011), Litera din scrisoarea misterioasă (o novella) (traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian, Polirom, 2011) şi La planète Proust (Non ­Lieu, Paris, 2013).

Se retrăsese cu totul din viaţa publică („e bine să ne cultivăm micile comodităţi personale – cu riscul de a părea excentrici“), deşi o vreme a fost foarte prezent în blogosferă („blogger-ul este noul proletar: revendicativ, vindicativ şi profund antielitist“). În perioada sa de retragere a scris însă cele două cărţi: romanul despre Borges şi Pessoa în engleză (în original The Parlayed Letter) şi eseul despre Proust în franceză, ambele cărţi denotînd profunda pricepere literară a lui Alex. Leo Şerban, cel care, altfel, se plîngea de faptul că „în ochii unora, critica de film e asimilată cu un fel de subspecie de literatură“.

Renunţase la critica de film cu cîţiva ani înainte de a muri, oarecum resemnat de deşertăciunea acestei îndeletniciri: „Critica de film este pe ducă. Nu o spun eu, este concluzia logică a «realității din teren»… Blog-urile (și, în mare, scrisul pe suport virtual) au înlocuit, treptat dar ferm, reflecția specializată asupra filmelor. Probabil că, în cîteva decenii (varianta optimistă) sau cîțiva ani (varianta pesimistă), blog-urile și blogării vor înlocui critica de film propriu-zisă, făcută de oameni care știu că Cinematograful s-a născut în 1895, și nu în 1985… Reflecția despre această (a șaptea) artă va rămîne rezervată mediului universitar, care va semăna tot mai mult cu o (într-adevăr) rezervație cinefilă în care se vor discuta, analiza și interpreta toate acele filme pe care nu le mai vede nimeni.“

A-moralist plin de farmec, lui Alex. Leo Şerban îi plăcea să fie controversat şi controversabil, paradoxal şi contradictoriu („ideile trebuie tratate ca nişte accesorii, astfel evităm riscul de a deveni fanatici“): era un hedonist capricios, narcisist autoantagonist („a spune despre tine – tu însuţi – lucruri dintre cele mai dezavantajoase, mai devalorizante, mai «delicate»… O reputaţie proastă e mai uşor de întreţinut!“), snob superior şi frivol cu stil, aristocrat pop (era, în fond, un proustian îndrăgostit de ABBA şi elogiator al şlapilor, consumator de operă preclasică şi de cartofi prăjiţi), un solitar cu mulţi prieteni („calităţile mi le cultivă prietenii, defectele mi le cultiv singur“), adept al infidelităţii faţă de propriile idei („visez să nu fiu ­luat în serios pentru ce spun, ci numai pentru ce fac“). Căutaţi cărţile sale – nu mai sînt altele la fel!

Luni, 11 aprilie, de la ora 22:00, emisiunea All You Can Read a lui Marius Chivu de la Radio Seven (103, 4 FM sau online. la www.7radio.ro) va fi un omagiu adus lui Alex. Leo Şerban. Invitată specială: Ana Maria Sandu.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Alex. Leo ŞERBAN

oasele fine ale peștelui

acel tramvai traversează orașul
griul monumental
piața
și abia am timp să mă gîndesc
la mine

ce rămîne din clipa de față?
nu sînt orb
să cred în existența imperisabilă
a prezentului, a ceea ce se scurge
printre degete atunci cînd număr
același zece, cinci și cinci,
sperînd într-o eroare
nu am surzit încă
auzul mi-e ager ca o ureche
trezindu-se dimineața
și simțind foșnetul pernei
senzațiile-mi sînt mai ascuțite
ca niște cutii de chibrituri
explodînd

și totuși simt această neplinătate
nerotunjire cu care mă identific
aproape de luciul unei cutii
de conserve
pe care aș vrea să-l șterg
sau să-l fixez undeva definitiv
simplu
așa cum aș deschide conserva
cu un clește
și aș număra oasele
fine ale peștelui

(din volumul Alte camere, alte glasuri de ieri, Editura Pandora M, 2011)

Citiţi aici un alt poem de-ale sale.

Mai multe