Înăuntru și-n afară

● Andrei Novac, Prin închisori și prin libertate, Editura Cartea Românească, 2018. 

Volumul de versuri al lui Andrei Novac, Prin închisori și prin libertate, anunță, încă din titlu, cele două forme de coagulare semantică ale cărții. Dar aceste forme sînt generate simultan și evoluează împreună. Se va vedea în continuare unde se întîlnesc închisorile cu libertatea sau cum își schimbă acestea reciproc conținutul.

Poezia lui Andrei Novac oferă materialitate unor măști oarecum înșelătoare. Pe de o parte, masca anihilează expresiile feței, pe de altă parte, le scoate mai puternic în evidență, pînă acolo încît chipul pare iarăși de nerecunoscut. Așa se întîmplă și în lumea sentimentelor. Rînd pe rînd, ele sînt guvernate de o altă lumină, stau „sub alt soare“, astfel că ele devin cumva confuze. Ochii captează imagini distorsionate sub presiunea acestor trăiri intime nediferențiate. Binele și răul sînt fațetele aceleiași monede. Conduc spre lucruri diferite, dar pe principiul paralelelor imperfecte, care la un moment dat se intersectează. Frica și neliniștea se insinuează în urma unor procese exterioare. Lăuntricul se hrănește din lumea de afară. Poemul de deschidere, cel care dă și titlul volumului, conține indicii pentru această stare de fapt: „ai înțeles cînd este deja seară / că lumea asta se hrănește cu propriile ei frici, / afară pămîntul își închide mișcările / eu mă uit în oglindă, / lumea asta respiră viața altfel, / are curaj să caute în interiorul ei / toate bucuriile și toate tristețile pămîntului“. Novac știe foarte bine să creeze construcții oximoronice neforțate. Par firești în acest amalgam de stări contradictorii. Lumea de afară îl inundă. Poetul pare un receptor al unor realități invazive și contradictorii, pe care însă le acceptă cu o oarecare resemnare în sine. Resemnarea nu înseamnă neapărat seninătate, ci mai degrabă opusul ei. Neputința de a înțelege ce se petrece în jur guvernează stările lăuntrice: „strig tare într-o intersecție fără semafoare / mai departe de neliniște nu este nimic“ („Aproape tîrziu“).

Absența iluziilor de orice fel face omul să fie mai liber. După ce ai trăit aproape totul, după ce ai experimentat speranțele și durerea, salvarea poate veni din interiorizarea unor adevăruri simple și reci, care oferă o oarecare stare de echilibru între interioritate și exterioritate. Prin această grilă poate fi citit poemul „Niciodată la fel“. Novac explorează propria lume senzorială. Există prin ceea ce pot ochii lui să vadă. Dar vederea aceasta e „viciată“ de imaginație, de fantezie, de amintiri ce par să revină vii în realitate: „nu știu cîte lupte s-au dus azi, / dar ochii mei sînt cele mai vii ființe, / prin ei și eu exist“ („Prin cine trec eu“). Există în poezia lui Andrei Novac și o anumită revoltă nereprimată. O analiză a stărilor interioare ce reclamă o ieșire din propriul confort și o intrare în arenă. Lupta e un element recurent în cartea de față. Ea capătă diferite forme. De la lupta cu sinele pînă la cea de natură socială, care implică un dușman cît se poate de prezent. Un poem foarte bun este cel intitulat „Limite selective“. Durerea trece prin viață și se tot acumulează pînă la un punct terminus, dincolo de care toate greșelile devin „un lung șir de așteptări“. Și ce sînt aceste așteptări dacă nu fărîmele de speranță care fac posibilă continuarea drumului? Poemul imediat următor introduce ideea de bază a acestei cărți. Toată agitația lumii se petrece în inimă și în spațiul iradiant al acesteia. Spațiul privat văzut uneori ca o închisoare, alteori ca o promisiune a libertății este inima. Aici omul își trăiește atît fricile, cît și bucuriile. Toate reziduurile lumii de afară sînt trecute prin filtrul sentimentelor: „în blocurile mari se nasc adevărate lumi de sentimente, / astfel orașele sînt inimi, doar inimi / defilînd prin interiorul / spațiilor desenate cu aburi“ („lumi închise“). Alte poeme, precum „Din nou prin închisori, din nou prin libertate“, „Prin închisoare“, „Restul e libertate“, „Întîlnire într-un punct fix“ sau „Cu mîinile pe libertate“, pot fi citite prin intermediul aceleiași grile.

Beneficiind de o structură bine articulată, volumul Prin închisori și prin libertate este – datorită poemelor sale în care profunzimea viziunii intră în alternanță cu micile revelații ce țin de interioritate – cea mai bună carte de pînă acum a lui Andrei Novac. 

Citiți aici un poem din volum.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), translated by Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.