Hitler și anglo-saxonii
Deși nu mai are prea mult și împlinește suta de ani, pactul Ribbentrop-Molotov a rămas o nucă tare pentru istorici. De ce doi dușmani declarați, care se detestau reciproc, Rusia sovietică și Germania nazistă, au ajuns aliați? De atunci încoace, explicațiile nu au lipsit și ele continuă să curgă și azi. Cu una dintre ele m-am intersectat recent. Și ea pornește de la o tentativă de reconsiderare majoră a concepției lui Hitler despre lume.
Din perspectiva lui Hitler, atît Germania, cît și Rusia erau victime ale imperialismului occidental. Ambele aveau destin de colonie pentru globaliștii capitaliști. Bolșevismul însuși era o conspirație capitalistă menită să pună bogățiile Rusiei la dispoziția finanței internaționale anglo-americane înțesate de evrei. Din acest punct de vedere, Rusia sovietică și Germania nazistă erau pe același palier. Din acest punct de vedere, ele erau pregătite pentru un pact comun antioccidental. În viziunea lui Hitler însă, problema Germaniei era că nu avea resursele necesare pentru a se împotrivi tendinței capitaliste mondiale, nivelatoare și exploatatoare. Nu putea avea colonii, nu putea să se extindă spre vest. Singurul ei debușeu era în est, spre mănoasa Ucraină, aflată însă sub controlul Moscovei. Cele două părți erau compatibile, pactul Ribbentrop-Molotov avea o logică; esențială era însă, în mintea lui Hitler, redistribuirea resurselor între cei doi parteneri antioccidentali. Aici ei nu s-au înțeles. Și, în acest moment, antibolșevismul a devenit un pretext pentru expansiunea estică germană.
Explicația de mai sus se deslușește printre capitolele cărții despre Hitler a lui Brendan Simms, apărută recent și la noi, în traducerea lui Andrei Pogăciaș (Polirom, 2023). Universitarul britanic reface, discurs cu discurs, scrisoare cu scrisoare, mereu atent la sursă, evoluția concepției despre lume a lui Hitler. În ordinea apariției, antibolșevismul lui Hitler este secundar. Chiar și antisemitismul acestuia erupe mai tîrziu, în urma și în umbra altor idei. Primordială este aversiunea față de lumea anglo-saxonă, față de America și Marea Britanie, percepute ca fiind exponentele capitalismului globalizant. Această aversiune, explică autorul, s-a format în timpul primului război mondial, cînd regimentul lui Hitler a dat peste trupele imperiului britanic provenite din Canada, Australia și Noua Zeelandă, peste soldații imperiului francez, mobilizați din nordul Africii, și în cele din urmă și peste cei americani, unii dintre ei urmași ai emigranților germani. Implicarea americanilor în război de partea Antantei nu a făcut decît să-i alimenteze teama și aversiunea, pînă în preajma unui complex de inferioritate. Atunci Hitler începe să dezvolte o altă idee primordială, cea de „spațiu vital”, Lebensraum, care va sta la baza concepției sale anticapitaliste. Spre sfîrșitul războiului (cel de-al doilea), Ribbentrop propusese o pace separată cu sovieticii pentru a stabiliza frontul occidental, dar Hitler a refuzat; nu putea să accepte că Germania renunță la strategia sa fundamentală, cea de extindere spre est, singura care îi putea susține lupta cu America și Marea Britanie.
În curînd, Hitler începe să pună semnul egalității între „capitaliști” și „evrei”. Cele două categorii se întîlnesc în „internaționalismul” perceput al acestora, în „goana lor după bani”. Dar arhetipul dușmanului Germaniei rămîne lumea anglo-saxonă. Brendan Simms menționează la un moment dat că, inițial, planul lui Hitler era de a se folosi de evreii europeni pentru a șantaja America, un plan care însă în curînd avea să degenereze într-un mod abominabil.
Există o sumedenie de biografii ale lui Hitler. Unele se ocupă numai de anii de tinerețe ai acestuia, altele numai de cei de război, 1914-1918. Perioada petrecută la Viena și cea de la München sau perioada în care a scris Mein Kampf au fost, de asemenea, studiate separat. Au fost biografi care au scris despre biblioteca lui Hitler, despre preocupările lui legate de arhitectură sau despre relațiile lui personale, cu nepoata Geli Raubal sau cu Eva Braun. Există, desigur, monumentala și neegalata pînă acum biografie a lui Ian Kershaw, și ea tradusă recent în românește. Dar cartea lui Brendan Simms nu este atît o biografie – deși se subintitulează astfel –, cît o reinterpretare și o reordonare a concepțiilor și aprehensiunilor dictatorului, atentă și minuțioasă, una care în cele din urmă poate pune într-o lumină nouă evenimentele secolului 20. Circumstanțial vorbind, se poate spune că istoria a ținut cont de felul în care, potrivit lui Brendan Simms, Hitler a privit lumea. Stalin a impus o zonă tampon controlată de el între Germania și URSS, iar aliații anglo-saxoni au tratat altfel Germania după cel de-al doilea război decît au făcut-o după primul. Ceea ce rămîne neschimbat îmi pare însă că este apetitul pentru conspirații globale și dușmani imaginari, care, iată, în anumite conjuncturi istorice, poate avea consecințe majore și dezastruoase.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: Minunata lume a lui Hume. Catrene filosofice, Editura Eikon, 2023.