Dimensiunea Solenoid (III)
Citiţi prima parte aici.
Citiţi a doua parte aici.
● Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, 2015.
Spuneam data trecută că tema cărţii este încercarea de evadare a protagonistului din propriul corp şi din realitate, din „mintea îmbrăcată în carne, din carnea îmbrăcată în cosmos“. Lumea e un puzzle multidimensional, o închisoare metafizică limitată de cele cinci simţuri şi între cele trei dimensiuni. În zbaterea sa prin viaţă şi prin cartier căutînd ieşirea-înălţarea-iluminarea, profesorul animat de un sentiment al predestinării încearcă să dezlege o ecuaţie în care, de fapt, se află înlănţuite toate necunoscutele lumii. Nimic nu e insignifiant pentru că nimic nu e ceea ce pare a fi într-o dimensiune paralelă („nu-mi puteam permite să ignor nici un por al enormului burete în care trăiam: fiecare dintre ei putea fi Ieşirea“), de unde şi obsesia găsirii sensului-cifrului evadării din lume în orice însemn care este deopotrivă cod, ghid şi dovadă: personaje, locuri, obiecte, numere şi citate stranii, manuscrise în limbi necunoscute, obiecte imposibile, desene escheriene / cuburi rubikiene / benzi moebiusiene, tatuaje, teseracte şi politopi, teorii matematice şi de fizică, experimente anatomice şi onirice.
Protagonistul trăieşte în mijlocul unei hărţi la o scară mult prea mică pentru a avea perspectiva planului cosmic, a propriei sale dimensiuni limitate şi limitatoare: „Sîntem ca nişte oameni desenaţi pe o foaie, în interiorul unui pătrat. Nu putem trece de liniile negre, şi ne epuizăm scotocind, de zeci şi sute de ori, fiecare colţişor al pătratului ca să dăm de o fisură. Pînă cînd unul dintre noi înţelege deodată, pentru că a fost predestinat să înţeleagă, că nu se poate evada în planul foii. Că ieşirea, largă şi uşoară, e perpendiculară pe foaie, în inconcenvabila pînă atunci a treia dimensiune. Astfel încît, spre uluirea celor rămaşi între cele patru linii de pluş, alesul sparge deodată crisalida, întinde aripi enorme şi se-nalţă uşor, aruncîndu-şi umbra, de sus, în fosta lui lume.“ Este aceasta descrierea Înălţării? Căci ce este Înălţarea dacă nu Ieşirea, evadarea într-un plan superior?
Solenoidul devine agentul evadării într-o altă dimensiune. Tehnic vorbind, solenoidul este un producător de cîmp electromagnetic care modifică proprietățile spațiului din jur şi, implicit, percepția umană. Casa protagonistului este construită pe un solenoid care modifică cîmpul gravitaţional, ceea ce face posibile minunatele acuplări în levitaţie cu Irina, alături de care, în cele din urmă, profesorul se va retrage din lume în dimensiunea metaforică a dragostei (apropo, asemenea efectului fluturelui, finalul poate fi consecinţa unui mic gest de la pagina 91 a cărţii). Bucureştiul, fabulosul oraş decrepit, se află pe o serie de solenoizi care, în cele din urmă, îi vor asigura înălţarea în cea mai spectaculoasă scenă a cărţii. Importanţa solenoidului rezidă tocmai în înfrîngerea legii gravitaţionale. Dar un solenoid este şi o figură matematică ce ţine de topologie, de geometrie: solenoidul este un atractor matematic care organizează ce e iregular, care ordonează tot ce e difuz. La nivel narativ, toate personajele importante din carte sînt nişte atractori: şi inventatorul, şi colegii de cancelarie, şi Irina, şi bibliotecarul… Din acest punct de vedere, importanţa solenoidului rezidă în aglutinarea informaţiilor şi a experienţelor din toate sferele cunoaşterii. Pentru că această carte oferă o desfăşurare de forţe care depăşesc planul literar. Manuscrisul profesorului este, în acelaşi timp, un tratat de parazitologie fantasy, cu elemente de matematică abstractă, fizică teoretică şi istorie alternativă.
De fapt, ce este manuscrisul profesorului? A fost eşecul său literar real sau lungul său poem intitulat „Căderea“ a depăşit cu mult, nu orizontul de aşteptare, dar pe cel de înţelegere al celor care se ocupau şi se pricepeau „doar“ la literatură? Naratorul acestui disperat manuscris nu vrea să fie încă un fals profet literar: „Nu trebuie să scrii cu adevărat decît Biblii, decît evanghelii“. De aceea, manuscrisul său, deopotrivă elegiac şi halucinant, grotesc şi sublim, dezolant şi spectacular, flamboaiant şi plin de compasiune, oniric şi paranoic, criptic şi cartografic, vizionar şi agnostic, şi al cărui singur destin posibil este distrugerea prin foc, se vrea o posibilă teodicee (după cum l-a numit Radu Vancu), o evanghelie alternativă şi tragică ce conţine o Apocalipsă fără Geneză, evanghelia unui Ales care, trimis „cu mesaj de izbăvire“ în lumea sarcopţilor scabiei, eşuează să-i mîntuiască (întregul episod este uluitor), aşa cum altădată un alt trimis în lumea fiinţelor umane s-a înălţat la Ceruri lăsîndu-ne în aceeaşi necunoaştere-disperare-conştiinţă-condiţie tridimensională.
La nivelul creaţiei cărtăresciene, Solenoid semnifică şi un „nod de operă“ prin felul în care, ca un atractor narativ, atrage toate mărcile, temele, obsesiile literare din toate celelalte cărţi ordonîndu-le într-o schemă piramidală. Asemenea lumii subterane dezvăluite odată cu înălţarea Bucureştiului, Solenoid ascunde legături cu toate celelalte cărţi ale sale, cu care comunică, din care se „hrăneşte“ şi deasupra cărora se înalţă. Primele două sute de pagini vin dinspre Orbitor, după care romanul se populează cu vizitatorii, entităţile misterioase din jurnale, revizitează topografia Nostalgiei şi aventurile identitare adolescentine din Travesti, pagini întregi fiind poezie la propriu, bucăţi desprinse parcă din marile sale poeme de altădată. Şi tot aşa, se pot face nenumărate legături şi analogii.
În receptarea de pînă acum a cărţii s-au făcut destule referinţe la Pynchon (idolul declarat al lui Cărtărescu), dar şi la alte mari nume, de altfel foarte evidente, din literatura lumii. Unul este Kafka – descinderea în lumea sarcopţilor scabiei fiind o metamorfoză teologică kafkian-swiftiană, deşi la fel de bine poate fi invocat filmul din 1966 Fantastic Voyage de Richard Fleischer, în care echipajul unui submarin este trimis cu o misiune de salvare în sistemul circulator al unui savant. Un altul este Borges (în Solenoid apare, la un moment dat, chiar un Aleph, nu doar tema bibliotecarului, a manuscrisului, a conspiraţiei tlöniene), apoi Nabokov (în ceea ce priveşte limbajul sofisticat, cu un lexic de o varietate ameţitoare, împrumutat din toate domeniile; numai Cărtărescu poate folosi „pusilanimitate“ în loc de „frică“), sau, de la noi, Arghezi (Cimitirul Buna-Vestire fiind cea mai „cărtăresciană“ operă din literatura română). Pot fi însă invocate şi alte nume cu care Cărtărescu împarte măreţia literară: istoriile celor doi Nicolae, Minovici şi Vaschide, personaje reale cu biografii ţesute în ficţiunea cărtăresciană, seamănă cu ceea ce face E.L. Doctorow în Ragtime; iar prin amplitudinea narativă, David Mitchell ar putea fi din aceeaşi ligă.
Dar Solenoid este, conştient/voluntar sau nu, şi un extraordinar atractor al unor idei/motive prezente în cultura populară a acestei epoci. Dacă e să mă refer doar la cinematografie, spre exemplu, cineva a adus în discuţie Interstellar al lui Christopher Nolan prin tema spaţiului/timpului paralel, deşi ar fi trebuit mers la modelul Odiseii spaţiale 2001 a lui Kubrick, mai ales pentru scena în care protagonistul, urmărind-o pe Ştefana, se întîlneşte pe sine copil. Eu aş menţiona şi Prometheus, prequel-ul Aliens-ilor regizat de Ridley Scott (de altfel, imaginarul tehno-gotic şi maşinăria organică a scaunului stomatologic din podul casei-vapor are destule în comun cu creaţiile mecanomorfe, biomecanice ale lui H.R. Giger, creatorul xenomorfului din seria Alien, care este, de fapt, un parazit supradimensionat precum cei din dioramele fabricii părăsite), unde, ca şi în cazul statuii Damnării care-l striveşte pe pichetistul Virgil, un Inginer al Universului îl sfarmă pe omul care îndrăzneşte să-l întrebe sensul vieţii. Sau Martyrs de Pascal Laugier, un horror pe tema martirajului indus ca posibilă cale de iluminare. Dar la fel de bine ar putea fi invocate şi alte opere ale cinematografiei SF, de vreme ce Solenoid este el însuşi un blockbuster narativ: o epopee plină de compasiune şi tragism (niciodată Cărtărescu n-a fost atît de tragic) a cărei frumuseţe stilistică şi al cărei imaginar spectacular sînt concurate doar de profunzimea întrebărilor şi semnificaţiilor.
Despre această carte se va scrie oricum multă vreme de aici încolo fără ca vreodată să avem impresia că i s-a contemplat suficient mecanismul, că toate legăturile au fost întrevăzute, că a fost cu adevărat şi definitiv „citită“. Asemenea solenoidului, cîmpul de semnificaţie al operei cărtăresciene se va modifica la infinit în interacţiunea cu fiecare cititor. Pentru că aceasta este proprietatea unei capodopere.
Ascultaţi-l aici pe Mircea Cărtărescu în dialog cu Marius Chivu.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.