Vieți retrăite

About time, film britanic din 2013, regizat de Richard Curtis, cu Domhnall Gleeson, Rachel McAdams și Bill Nighy în rolurile principale. Tim, un tînăr de 21 de ani, află de la tatăl său că bărbații din familia lor au darul fantastic de a călători în trecut: nu pot schimba istoria lumii, nu pot face o avere din asta, însă își pot folosi înzestrarea neobișnuită ca să facă fapte bune. Pare un dar seducător, așa că Tim nu ezită să îl folosească în iubire și în prietenie. Ratează o întîlnire cu o fată frumoasă? Nici o problemă, se întoarce în timp și ajunge la momentul potrivit pentru a retrăi întîlnirea. Cu ochii pe greșelile din prezent, pe nepotrivirile sau pe eșecurile de zi cu zi ale lui sau ale celor din jur, tînărul se întoarce în trecut ca să le repare sau să le evite: se întoarce, deci, pentru a reconstrui debutul iubirii perfecte, cererea în căsătorie fără cusur, primii pași (cei mai eficienți și mai echilibrați) în căsnicie sau, de asemenea, pentru a-și scuti prietenul de un insucces profesional, pentru a-și feri sora de un accident și de o relație nefastă etc. În scurt timp, însă, bucuria de a-și „repara” viața începe să capete cearcăne: pe de o parte, linia dintre greșeală și destin devine din ce în ce mai firavă și îi este din ce în ce mai greu să decidă ce anume ar trebui eliminat sau nu din destinul lui: căci o greșeală poate aduce cu sine, uneori, și drumul către o întîlnire miraculoasă sau către un vis împlinit, după cum  evitarea ei le poate anula. Pe de altă parte, Tim începe să simtă că nu-și mai trăiește viața, ci că și-o „retrăiește”, o remestecă, cu ochiul doar pe ce i s-ar putea întîmpla rău.

Mă gîndesc că multe dintre apucăturile lumii moderne au același ochi ațintit (mai ales) către rău și îndreptarea lui. Stăm cu gîndul la riduri, moarte, kilograme în plus, obraji lăsați, timidități, spaime, anxietăți, cearcăne, coșmaruri, vise neîmplinite și în jurul lor construim ori mii de cursuri de dezvoltare personală, ori săli de fitness, ori suplimente alimentare. Sînt pline ziarele, televiziunile sau Internetul de reclame pentru produse virtuale sau palpabile, pedagogice sau terapeutice, promițînd să învingă neliniștile imediate ale omenirii, chiar dacă ele vor continua probabil să existe și de-aici înainte, în ciuda tuturor „rețetelor de succes”. Ba încă, aș spune, facem un pas și mai departe decît Tim: încercăm să îndreptăm nu numai prezentul, ci și trecutul, al nostru sau al omenirii întregi, cu același ochi fixat pe rău, neatenți la ce a fost bun. Remestecăm pînă la manie copilăria în care nu ne-am simțit iubiți, adolescența în care am fost prost plasați, iritările și încrîncenările relației cu părinții. Dărîmăm statui, interzicem autori, inventariem obsesiv zestrea în alb-negru primită în sute de ani de istorie. Nu spun că nu e bine ca, din cînd în cînd, să reașezi piesele de puzzle din biografia ta sau a umanității. Să le evaluezi, să cîntărești ce îți lipsește ca să ai o imagine mai vie, mai aproape de real.  Dar nici nu cred într-o privire fixată continuu pe propriul suflet, pe propriul ideal de perfecțiune, pe evitarea nefericirii cu orice preț.

Tim povestește, la sfîrșitul filmului, ultimul sfat pe care l-a primit de la tatăl său despre cum să trăiască întoarcerile în timp: „He told me to live every day again almost exactly the same. The first time with all the tensions and worries that stop us noticing how sweet the world can be, but the second time noticing. Okay, Dad. Let’s give it a go.” („Mi-a spus să trăiesc fiecare zi aproape în același fel. Prima dată, cu toate tensiunile și îngrijorările care mă împiedică să văd cît de frumoasă poate fi lumea, dar a doua oară, atent la frumusețea ei. OK, tată, să încercăm.“). Nu pare mare lucru... Dar e la-ndemînă...