Vacanțe de neuitat (2)

Cînd zilele vacanței de vară erau prea toride, copiii colonizau spațiul răcoros al scării de bloc, spre nefericirea chiriașilor de parter, în marea lor majoritate pensionari și condamnați, deci, să suporte hărmălaia vioaie care urca spre etajele superioare aidoma unui abur ale cărui miasme ucigașe se diminuează pe măsură ce vălătucii de ceață devin întîi translucizi, apoi transparenți de-a binelea. Așa se face că, atunci cînd reclamațiile privitoare la tulburarea orelor de somn ajungeau la părinții inocenți de la 6, aceștia ridicau din umeri și întrebau, cu nevinovăție, „Care gălăgie?”, căci la ei nu se auzise nimic. Și este adevărat că toți copiii încercau să menajeze timpanele devastate de hiperacuzie ale colocatarilor, însă acest lucru nu era în întregime posibil: existau cîteva situații în care șoaptele erau înlocuite de bubuieli sau hohote care declanșau o adevărată vînătoare în bloc.

De exemplu, una dintre cele mai apreciate activități care nu implicau efort fizic era organizarea de schimburi. Copiii, eliberați în vacanță de rigorile conduitei de pionier, aduceau la parterul scării B lucrurile pe care le aveau prin casă și de care s-ar fi dispensat în locul altora cu care nu se întîlniseră încă. Se tranzacționau Pif-uri și Rahan-e, surprize, preferabil Turbo, învelitori ale pachetelor de gumă de mestecat, soldăței Airfix la scara 1:87, mașinuțe de fier (zamac). Oferta nu era foarte diversă. Copiii privilegiați de soartă, ai căror tați erau șoferi pe TIR, veneau uneori cu mașini Burago sau action-figures cu Omul Păianjen, King-Kong sau dinozauri cu două capete, însă aceste trufandale nu intrau niciodată în circuitul comun al negoțului scării de bloc, căci, chiar presupunînd că ai fi putut cumpăra așa ceva cu un număr de reviste, seara s-ar fi înființat la ușă un părinte enervat cu teancul în mînă, cerînd intempestiv jucăria înapoi.

Activitatea comercială era reglementată de un mercurial acceptat de toată lumea, instituit de mai-marii breslei negustorilor de scară, cîțiva băieți trecuți de 14 ani, care aveau privilegiul de a face schimburi cu omologii lor de la alte scări, pe o rază de 500 de metri. Astfel, un Pif valora trei soldăței sau zece surprize; o mașinuță de vindea, în funcție de model, pe șapte soldăței sau trei reviste, depinzînd de conținut. Numerele cuprinzînd foiletonul Flash Gordon erau la mare preț, pentru că o legendă urbană postula că puteai învăță karate doar privind banda desenată. Mercurialul varia, în principiu, în concordanță cu interesele negustorilor-șefi, aflați la curent cu cererea de pe alte piețe emergente, cum ar fi scara F, acolo unde exista o ofertă imposibil de refuzat pentru revista Rahan cu uciderea șopîrlei gigant. În consecință, trebuia aflat cine are revista, fără însă a da de bănuit că e mai prețioasă decît oricare alt număr și trebuia tranzacționată la un preț obișnuit, în vederea maximizării profitului rezultat astfel la scara F. Băieții cei mari foloseau tactici de învăluire, îl vrăjeau efectiv pe copilul inocent, care nu și-ar fi descompletat colecția de Rahan-e pentru nimic în lume. În final, copleșit de persuasiuni, acesta renunța la a-și apăra interesele și vindea revista pe o mașinuță, va să zică de trei ori prețul. La scara F, băiatul mai mare dădea revista și încă vreo două pe un tanc Solido, din metal și cu șenile metalice, care huruia ca un tanc adevărat, ajuns cine știe cum în bloc. După o astfel de tranzacție, la limita ilicitului, băiatul trebuia să se ascundă cîteva zile, pentru a nu fi găsit de părintele care cheltuise o mulțime de bani pe o jucărie adusă din Franța și care acum fusese înlocuită de trei reviste care se găseau la chioșc. Șeful breslei de la scara F venea la scara A, în încercarea de a recupera jucăria, dar nimeni nu știa unde se pitea proprietarul actual. Uneori, spiritele se încingeau și tonul se ridica, ceea ce făcea ca ușile de la parter să se deschidă și voci nervoase să prevestească spargerea găștii. Copiii își strîngeau la repezeală bunurile și fugeau care-ncotro, spre disperarea locatarilor care se întorceau frustrați de la vînătoare, fără a putea formula măcar o reclamație.

O altă formă de tranzacționare era organizarea de concursuri. Se trasa un cerc cu diametrul de 30 cm în centrul căruia se așeza miza și, din capătul celălalt la palierului, copiii lansau un lănțișor de WC cu care trebuiau să colecteze surprizele aflate în joc. Aceste concursuri erau adesea măsluite, căci un lănțișor mic avea eficacitate redusă, iar unii copii veneau cu lănțișoare uriașe, de 2 m lungime, de-ai fi zis că la ei acasă rezervorul de apă al closetului era pe la 3 m înălțime și nu locuiesc într-un apartament, ci într-un palat intercalat, cumva, la etajul al cincilea al blocului. Alții veneau cu lănțișoare speciale, din oțel, foarte grele, care rădeau totul. Dintru început, concursurile erau astfel gîndite încît să le pierzi și funcționau pe principiul cazinoului, necunoscut de copiii acelor vremuri comuniste. Organizatorul concursului era cazinoul și se știe (dar pe atunci nu se știa) că nu poți cîștiga împotriva acestuia. Orice mică izbîndă are rolul de a-ți netezi calea spre falimentul total. Copiii rămași fără surprize sau ambalaje de pachete de gumă de mestecat, care crezuseră cu sinceritate în șansa lor, izbucneau în hohote de plîns și fugeau obidiți la casele lor, privați de agoniseala trudnică a ultimelor luni. Ajunși în apartamente, se închideau în camere și visau cu ochii deschiși la un tun cu carbid, de care vedeau zilnic la copiii mai mari și mai independenți, dar de care nu aveau voie să se apropie în nici un chip. Dar despre carbura de calciu vom vorbi cu altă ocazie.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: flickr.com