„Trecutul e o țară străină“

Te-ai întrebat vreodată, dragă cititorule, uitîndu-te la vreo rețetă medicală dată de doctor, ce înseamnă abrevierea Rp., aflată sub rîndurile dedicate diagnosticului? Medicus logicus („medicul logician”), căci așa se intitula practicianul Evului Mediu, prescria remediile în limba latină, începîndu-și mereu rețeta cu cuvîntul recipe, „ia”, „primește”. Dar ce substanțe și proceduri se puteau prescrie atunci? Ne putem face o bună idee dintr-un articol publicat pe 17 octombrie 2018, intitulat The Death of King Charles II. Medicul și farmacologul britanic Jeffrey K. Aronson și Carl Heneghan, epidemiolog, director al CEBM (Center for Evidence-Based Medicine), din Oxford, descriu amănunțit ultima săptămînă de viață a regelui Carol al II-lea (1630-1685) și tratamentele medicale la care a fost supus acesta după ziua de duminică, 1 februarie 1685. Regele se plimbase cu trăsura prin celebrul parc londonez St. James, seara s-a culcat și a dormit prost, iar luni, la trezire, pe la ora 7, palid de moarte și țipînd îngrozitor, a fost apucat de convulsii, apoi a rămas fără grai. 

Medicii s-au grăbit să intervină. Pînă la prînz, i-au făcut flebotomie (i-au „lăsat sînge”, 450 ml), i-au pus ventuze, l-au bășicat cu cantaride, i-au dat vomitive, laxative, i-au făcut clisme, apoi au extras încă 230 ml de sînge. După-amiază i-au administrat pudră de crușin, extract apos de bujor, bryonia și spînz de iarnă. Marți, după alte convulsii, medicii au prescris tinctură de soc, extract de frasin și bitartrat de potasiu, clorură de amoniu în lapte diluat, sirop îndulcit din cireșe negre, flori de tei, liliac, bujor, levănțică și perle pisate; i-au mai luat 300 ml de sînge, l-au vezicat; i-au dat apoi extract apos de rădăcină de nalbă și orz, migdale, semințe de dovleac și coajă de ulm. Miercuri au urmat acid tartric, vin alb, coajă de senna, coajă de frasin, mușețel, gențiană și nucșoară, urmate de esență de craniu uman (bucățele de craniu uman prefăcut în pulbere adăugată în alcool; preferate erau craniile acoperite de mușchi, care aparținuseră unor persoane tinere și sănătoase, decedate violent). Joi s-au prescris pulbere din coaja arborelui de chinină, lapte diluat, cuișoare, un supliment de esență de craniu uman, clorură de amoniu și piatră Goa (un amestec de materii organice și anorganice, între care pietre prețioase zdrobite fin, rășini, colți de rechin fosilizați, păr de animale, totul sub forma unei bile îmbrăcate în foiță de aur). Vineri, regele și-a dat ultima suflare după ce și-a cerut scuze medicilor că i-a luat atît de mult timp să moară.

Dar cum arătau lucrurile cu un secol mai înainte? Aflăm de la Ian Mortimer, din The Time Traveler’s Guide to Elizabethan England (Ghidul călătorului în timp – Anglia elisabetană), că nu erau destui medici (cînd sînt?) și că, pînă să ajungi la unul, te ajutai singur cu manualele self-help, scrise de diverși doctori. La 1585, de exemplu, exista The Good Housewife’s Jewel (Nestemata bunei gospodine), o colecție de remedii menite a fi folosite de orice mamă sau soție (primul medic al familiei). Rețetele combinau plante, rășini și animale – sau părți din ele (de exemplu: creier de pui de găină, viermi zdrobiți, cap de oaie, pui de rîndunică făcuți terci într-un mojar); într-o proporție modestă, excrementele de animal erau și ele prezente printre ingrediente, „în spiritul medicamentelor medievale”. Dar mai devreme, în Anglia medievală, cum era să fii pacient? Tot Mortimer ne informează, în The Time Traveler’s Guide to Medieval England (Ghidul călătorului în timp – Anglia medievală), că regii trebuiau uneori să aștepte și două zile pînă să sosească doctorul, de la zeci de mile depărtare. Dar omul de rînd avea puține șanse să fie consultat de un medic calificat – adică de unul care a trecut printr-o universitate. Cei care existau prin orășele se bazau, în practica lor, pe manuale-broșură care conțineau descrieri ale celor 24 de tipuri de urină necesare diagnosticării, detalii ale mișcărilor planetare, ale eclipselor de Soare și de Lună, metode numerice de calculare a probabilității morții, precum și precizări metodologice asupra flebotomiei: spre exemplu, dacă Luna se afla în Leu, trebuia evitată incizarea nervilor și a spatelui; dacă era în Vărsător, nu trebuiau deschise venele capului. Calculii renali se tratau cu imaginație: unii recomandau cristal măcinat ca o pulbere fină, alții – gîndaci și greieri fără cap, prăjiți în ulei; bolile splinei cereau remedii făcute din capetele a șapte lilieci grași; gîlcile (amigdalita) – grăsime de arici, de urs, plus diverse substanțe vegetale care se puneau înăuntrul unei pisici grase care se frigea, iar grăsimea scursă devenea unguent; aciditatea stomacală necesita corn de cerb ras, iar temuta lepră – corn de licorn (un animal... imaginar).

Istoria filozofiei oculte, a lui Alexandrian, enumeră tipurile de substanțe preparate de „apoticari” (farmaciștii vremii) – „patru feluri de purgative: flemagogele care curățau creierul, colagogele care curățau bila [...], melanogogele care împrăștiau umoarea tartaroasă și melancolică [...], hidragogele care dilatau vasele limfatice”. Plantele de tot felul erau mult folosite sub formă de „apozeme (decocții de mai multe specii de ierburi), erine (lichide care se introduceau în nas), loohuri (paste pentru piept), trohice (tablete triunghiulare), cucufe (tichii țuguiate de care se prindeau săculeți cu prafuri cefalice ce se puneau pe cap ca să întărească creierul), ecusoane (cataplasme băgate în săculeți de piele). Ingredientele includeau și viscere de animale (cum ar fi ficatul și măruntaiele de lup), bureți, fire de păr de iepure, pietre prețioase măcinate. Praful de coral roșu folosea la potolirea colicilor, hemoragiilor și gonoreelor. Diamargaritum era un medicament pe bază de perle; spodium, fildeș redus prin calcinare într-o materie albicioasă”.

O foarte scurtă privire aruncată denumirilor unor boli arată analogii cu procese sau imagini din viața reală: alopecia(din grecescul alopex, „vulpe”), era numită astfel după fenomenul pierderii blănii, observat la vulpi (și/sau după faptul că urina acestui animal face iarba să dispară, cum opinează William Haubrich în volumul Medical Meanings); temutul antrax, cu aparența lui de pustulă roșu-aprins cu centrul negru, vine tot din greacă: anthrax, „tăciune”; cancerul, din latină, este „racul”, crustaceul cu cinci perechi de picioare, cu care Hipocrate și Galen au găsit că seamănă o tumoră înconjurată de venele umflate care o hrănesc cu sînge. Alte denumiri încearcă să explice cauza: malaria (din italiană) era „aerul rău” care venea dinspre mlaștini; influenza (sau, mai scurt, flu, în engleză), „gripă”, se datora influenței astrelor (de altfel, avem și în română, popular, influență). Iar îngrozitoarea ciumă era, pur și simplu, plague: etimonul latinesc însemna „distrugere”, „nenorocire”, iar acest cuvînt e folosit în Evul Mediu pentru a numi orice epidemie deosebit de periculoasă. Cum toate microorganismele responsabile au fost descoperite abia după mult timp, înțelegem de ce tabloul general e unul de omenire aflată la cheremul elementelor. Totul are legătură cu totul, semnele și corespondențele sînt căutate în cer și pe pămînt cu o disperare înduioșătoare – planetele, culorile, gusturile, formele entităților din lumea vie și nevie, cu proprietățile lor vizibile și invizibile, concură la boli și, deci, la tratamente. 

În această atmosferă din Evul Mediu și Renaștere, medicina oficială europeană, tributară, în principal, grecilor din Antichitate, avea ca oponent medicina ermetică, ezoterică, în care chimia încorpora alchimia. Găsim remedii ca rachiu de Lună, rachiu de Saturn, ulei de Venus, aur orizontal; unii doctori tratează variola expunînd bolnavul la lumina roșie (haine roșii, pereți roșii); alții suflă deasupra suferindului; sciatica e alungată cu muzică; tratamentul unei boli, după celebrul Paracelsus, se individualizează în funcție de una dintre cele cinci cauze ale acesteia: astrele, otrava, natura, spiritul sau Dumnezeu; la 1600, unui anume Kenelm Digby i se duce faima pentru „praful de simpatie”, prin care vindeca rănile de la distanță, adică aplicîndu-l pe o bucată de țesătură îmbibată cu sîngele rănitului. Dar nu toate ale trecutului au fost greșite: azi știm că lumina infraroșie previne formarea cicatricelor pe piele; uleiul de mușețel alină durerea din otite; acidul uric din gută este redus de colchicum (brîndușă de toamnă); hernia cere o centură de susținere (bandaj herniar); semințele de rodie sînt bune la digestie; iar un unguent pentru blefarită (inflamația pleoapelor), făcut din excremente de liliac, s-a dovedit, la o analiză chimică, a conține mai multă vitamină A decît ficatul de pește; ventuzele și lipitorile încă fac parte din arsenalul terapiilor naturiste, și multe mai pot fi spuse aici.

Cît despre ideile ciudate, acestea „au permis uneori să se compenseze lipsa de mijloace tehnice dintr-o epocă. Iar atunci cînd erau ineficace, ele foloseau cel puțin la evitarea descurajării, avînd în vedere că o certitudine iluzorie este mai bună decît chinul unei incertitudini”, spune Alexandrian, care mai face o observație interesantă. Astfel, el constată că, în prezent, în ciuda descoperirilor științifice și a progreselor remarcabile din toate domeniile, încă mai există pasiune pentru practici ezoterice și aspecte oculte ale fenomenelor naturale. Această stare de lucruri – căreia i s-au dat diverse explicații (declin al religiilor, consecință a materialismului, aspirație intelectuală spre miraculos, criză a civilizațiilor, expresia angoasei existențiale) – ar rezulta, de fapt, din chiar structura spiritului uman, care conține două tipuri de gîndire: una pragmatică, generată de conștient, și alta magică, generată de inconștient, pe care o purtăm inevitabil în noi, fie că o acceptăm sau o negăm. Bazată pe analogie și intuiție, cu ajutorul cărora omul caută corespondențe între el și univers și simte ce-i face bine și ce nu, gîndirea magică este „o funcție reparatoare a Eului” care „intră în acțiune de fiecare dată cînd intervine o problemă în fața căreia gîndirea pragmatică este neputincioasă”. Alexandrian crede că, în ciuda oricărui progres științific, e foarte probabil să nu ieșim niciodată din credințele magice, pentru simplul fapt că ele corespund unor resurse psihice permanente ale omenirii, care tind „să se ascundă din ce în ce mai adînc sub aparențe logico-pragmatice”.

„Trecutul e o țară străină“, spune Ian Mortimer, dar documentele scrise, rămase de atunci, ne ajută să îl/o cunoaștem. Articolul lui Aronson și Heneghan, de la care am pornit, este o bună resursă didactică pentru studenții de la istorie, medicină, antropologie, dar și pentru studenții de la lingvistică aplicată; cu toții trebuie, mai întîi, să se familiarizeze cu terminologia medicală atît de diferită a acelor epoci și să cerceteze ce este „pudra amară sfîntă”, „tinctura sacră”, „manna”, „crema de tartru” sau „scoarța peruană”, care apar în textul original. Apoi se pot analiza evoluția practicilor medicale și eficiența tratamentelor, evoluția normelor culturale și sociale, se pot purta discuții filozofice despre condiția umană și moarte, despre percepția lor istorică. Dincolo de toate, această țară străină nu trebuie disprețuită și socotită înapoiată. Dimpotrivă, trebuie să ne smerim în fața tăriei psihice și fizice a celor de atunci, care îndurau adversități inimaginabile pentru noi, cei de azi. Să apreciem efortul colectiv, întins pe secole, de a găsi soluții la problemele existenței – fără el, nimic din ceea ce știm și facem nu ar fi fost posibil. Mai e, însă, un lucru peste care nu aș vrea să trec fără nici o remarcă: gestul copleșitor al regelui Charles al II-lea de a-și cere iertare medicilor pentru că i-a incomodat murind atît de greu. Politețe englezească? Educație princiară? Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.