Te rog nu mă mai răni – despre epigeneză și impactul violenței psihologice

Să ne imaginăm că facem un exercițiu de tip brainstorming, în care fiecare dintre noi spune primul lucru care îi vine în minte referitor la violență psihologică. Unii dintre noi vor spune hărțuire verbală, critică, jigniri, cuvinte umilitoare, înjurături, defăimare, dispreț verbal, desconsiderare, atac la identitatea noastră, stare de tensiune psihică, mimică și gesturi inadecvate (ochi dați peste cap, gest de lehamite).

În două dintre jurnalele de specialitate, The Lancet și Psychiatric Services, am citit cîteva articole despre ce înseamnă violența psihologică în relații, dar și la locul de muncă. Este descrisă ca fiind o stare abuzivă a conduitei celor din preajmă, o atitudine de intimidare și superioritate, de negativitate permanentă, de presiune. Violența psihologică mai este definită ca fiind o stare de ostilitate, de ton ridicat și autoritar și lipsit de respect, de zeflemea și ironie spuse sub forma glumei răutăcioase și tendențioase.

Conceptul de violență psihologică a intrat în atenția conștientizării publice prin anii ’90 datorită efectelor asupra stării de sănătate, fiind asociat cu diagnosticul de stres crescut. Psihologii au descoperit principul proiectării, acela că tot ce este rău e mai puternic decît ce este bun, reacțiile la amenințări sînt mai rapide, mai intense și mai greu de suspendat decît la lucrurile plăcute. Atunci cînd sîntem agresați psihologic, creierul uman internalizează mult mai ușor trauma limbajului agresiv decît cuvintele bune.

Epigenetica este o ramură a geneticii care studiază cum celulele își modifică comportarea genelor datorită factorilor din mediu și cum sînt decodificate în contextul nou. Se concentrează asupra modului în care experiențele de viață, evenimentele din timpul vieții influențează funcția genelor, adică substanțele chimice se atașează de ADN și orientează activitatea genelor. Dacă sîntem predispuși genetic spre o boală, putem să nu o dezvoltăm dacă mediul este unul sănătos și cu un grad scăzut de stres. În schimb, dacă mediul este unul violent psihologic, el va duce la un nivel de stres crescut, implicit la somatizarea acestuia printr-o metabolizare la nivelul biochimiei corpului, devenind toxic și ducînd la modificarea genetică în boală la propriu.

Cînd mediul este dominat de violență psihologică s-a demonstrat că efectele se transmit de la o generație la alta, fără o modificare a genelor în sine, influențele epigeneticii induse de mediu le modulează pe cele genetice. Sau, cum este cunoscut în popor, „copiii plătesc greșelile părinților”, adică copiii redau același tipar comportamental și cognitiv învățat în matricea familiei. Mintea automată, acolo unde au existat traume în trecutul nostru, va readuce din memoria implicită, la fiecare declanșator din prezent, emoții ale experiențelor din trecut. Cum violența psihologică este parte din societate, va reactiva același mecanism de stres crescut atunci cînd ne simțim amenințați, de aceea vom vedea uneori reacții disproporționate în raport cu evenimentul din prezent.

Un element care definește violența psihologică și pe care nu-l conștientizăm este bîrfa. Robin Dunbar, psiholog, într-o cercetare făcută la Harvard University în 1996, despre evoluția limbajului și bîrfă, a observat că oamenii folosesc limbajul mai ales ca să vorbească despre alții, iar succesul depinde de cine pe cine știe, fiind în avantaj față de cei care nu au această abilitate de a bîrfi, bîrfa devenind o artă a manipulării sociale, a agresivității verbale și relaționale. Bîrfa se încadrează în conceptul de violență psihologică, este copleșitor de critică și se referă la încălcările codurilor morale și sociale de către ceilalți, influențînd moralitatea, care este răspunzătoare de nivelul oxitocinei.

Molecula încrederii

Un alt cercetător, Paul Zak, a demonstrat că oxitocina este molecula încrederii în alți oameni și a numit-o „molecula moralității”. Atunci cînd nivelul oxitocinei crește devenim mai empatici și mai generoși chiar și față de necunoscuți. Pentru a produce această moleculă este necesar sentimentul de încredere al unui om față de alt om, atunci cînd cineva are încredere în noi devenim mai puțin rezervați și mai deschiși, mai puțin dispuși să trișăm. Cînd avem relații de încredere ne simțim în siguranță și protejați, iar dacă cineva ne trădează încrederea ne provoacă suferință, care se manifestă la propriu în chimia creierului nostru prin scăderea nivelului de oxitocină și serotonină, un alt neurotransmițător responsabil cu starea de bine. Oxitocina crește atunci cînd simțim empatie, atunci devenim mai amabili, mai cooperanți și mai altruiști. Cînd ne simțim protejați, acceptați și în siguranță.

P. Zak scrie despre creierul uman că reacționează mai intens la un chip uman decît la orice alt lucru din univers. Supraviețuim în primii ani datorită relației de sintonizare („a te simți simțit”, după cum o descrie doctorul D. Siegel, neurocercetător) dintre copil și părinții săi, citim expresia feței mamei, avem nevoie de bunăvoința și disponibilitatea acesteia pentru a rămîne în viață și a fi sănătoși. Se pare că necesitatea unui mediu de încredere este un factor mult mai important decît educația. Acolo unde societatea prosperă înseamnă că te poți baza pe ceilalți, că poți încheia contracte avantajoase, că nu ești furat sau că nu vei fi înșelat, se dovedește ca fiind un factor important în dezvoltarea economică și implicit a nivelului de trai, lucru care se va reflecta în calitatea vieții.

Dacă mediul nu este unul de încredere, devii concurențial cu cei din preajmă, trăiești într-o permanentă stare de rivalitate, scrîșnești din dinți, te locuiesc furia și frustrarea. Pe termen lung, dacă trăiești într-un asemenea mediu, nivelul de stres crescut duce la anxietate crescută, la banalizarea răului, la stimă de sine scăzută, la sentimente de rușine și vină, la instalarea stării de depresie, la dezvoltarea unei stări de nevroză permanente, la agresivitate și iritabilitate ca stare de fond. Violența verbală, lăcomia, ambiția, plăcerea de a-i răni pe ceilalți le putem observa cu ușurință în mediu, și în cel fizic, și în cel virtual. Răutatea comentariilor, limbajul veninos, nevoia de a avea dreptate cu orice preț, sadismul, idealismul moral duc la izbucniri violente, la creșterea stresului și a tensiunii.

Modelul omului „puternic”

Modelele de genul James Bond, bărbatul de succes și puternic, care omoară teroriști, se folosește de femei pentru sex, conduce o super-mașină, deține arme sofisticate și pare de neînvins, pe care media le livrează, ne determină pe noi, fără a le filtra, fără a fi conștienți că nu ai cum să fii invincibil decît dacă te afli într-un clivaj psihic, să condamnăm sensibilitatea și să o considerăm ca fiind un defect. Modelul predat al omului puternic este cel care nu este vulnerabil, nu are nici o suferință, nimic nu-l atinge. Aud deseori oameni care se disprețuiesc pentru sensibilitatea pe care o simt, considerînd-o un defect și dorindu-și să fie mai nepăsători și mai puțin empatici. Aici valorile mediului sînt inversate, întrucît sensibilitatea arată starea de sănătate psihică. Altfel, am intra sub incidența psihopatiei. Din păcate, atunci cînd ne confruntăm cu starea de sensibilitate simțim durere sau disconfort fizic și sîntem acuzați că dorim să atragem atenția. Ca rezultat, unii dintre noi își camuflează sensibilitatea printr-un comportament aparent nepăsător, alții se refugiază în adicții cum ar fi alcoolul, cumpărăturile, mîncarea etc.

Una dintre problemele care apar este că ajungem să ne identificăm cu mediul într-atît de mult încît nu mai sîntem capabili să recunoaștem violența psihologică a acestuia și ne pierdem busola morală. Vom avea senzația că ceea ce face majoritatea este normalitatea, iar a îndrăzni să fii diferit înseamnă un act de curaj și de cunoaștere de sine, dar și o libertate individuală, pe care puțini și-o permit. Ieșirea din turmă nu este facilă și nici la îndemîna oricui, e necesară încrederea în propriile forțe, iar pentru asta trebuie cunoaștere de sine. Vom auzi deseori replici de genul „era o glumă” și vom ajunge să credem că persiflarea și gluma răutăcioasă, ironia, zeflemeaua, bîrfa, sarcasmul nu sînt comportamente abuzive, ca urmare le vom internaliza, devenind incapabili să avem o privire clară asupra mediului violent în care trăim. Și nu numai că le vom internaliza, vom ajunge să ne identificăm cu ele și să le practicăm, ceea ce va duce la un clivaj interior și la utilizarea mesajului dublu.

O altă consecință este că vom depune foarte mult efort emoțional în cadrul relațiilor pe care le avem, fie că sînt relații familiale sau relații conjuncturale. Tendința va fi să devenim fie evitanți, fie să ne transformăm în agresori, fie să devenim salvatori, adică să preluăm rolul de a deveni responsabili într-un mod exagerat de climatul mediului emoțional, ori prin preluarea unor sarcini care nu ne aparțin, ori prin comportamente ludice, ori prin comportamente mult prea independente ca mecanism de apărare la abuzul psihologic existent. Sau, altfel spus, funcționarea fiziologică defectuoasă relevată prin imagini ale RMN-urilor a arătat o diminuarea a capacității de a gîndi rațional, diminuarea numărului celulelor nervoase, alterarea activității electrice și ramificarea anormală ale neuronilor. La propriu, creierul nostru suferă și ne alterează judecata și simțirea.

Reacții în lanț

Atunci cînd schimbăm mediul înconjurător și amploarea influențelor se schimbă în reacția morală, implicit se modifică chimia creierului nostru. Totodată, circuite noi neurale pot apărea în momentul în care devenim conștienți de noi, de modul cum gîndim, cum reacționăm. Putem crea noi conexiuni neuronale. Este ca în cazul cuiva care suferă de paralizia unui membru în urma unui accident cerebral; chiar dacă celule nervoase au murit, va putea să folosească din nou membrul paralizat datorită circuitelor noi care au preluat controlul și au creat noi conexiuni. Se numește neuroplasticitate. Este la fel ca atunci cînd mușchii corpului nu sînt folosiți, ei se atrofiază, dar, dacă îi antrenăm, ei vor crește în dimensiune și capacitate. La fel și creierul uman produce noi celule nervoase dacă îl antrenăm prin procesul de învățare continuă. Pentru a învăța este nevoie de disciplină și perseverență.

Doctorul Gabor Mate notează despre creierul părinților că acesta îl programează pe cel al copilului, părinții stresați vor crește copii care vor fi la fel de stresați, indiferent cît de mult îi iubesc. Tensiunea vocii, brațele încordate care îi țin, expresiile faciale abătute, pupilele mărite, toate acestea sînt indicatori ai nivelului de stres al părintelui, stres care se transmite și care va fi îmbibat în mediu. R. Joseph, cercetător, citat de doctorul G. Mate, spune că un mediu sărac emoțional reduce cu mii numărul sinapselor per axon (corpul celulei care transportă impulsul electric la alt neuron), poate întîrzia creșterea și elimina miliarde de sinapse, ducînd la păstrarea conexiunilor anormale. Cum creierul este responsabil de dispoziție, autocontrol și comportament social, acestea pot fi consecințe neurologice care duc la dezechilibre în viețile personale sau la comportamente autodistructive, nepotrivite.   

Ca o concluzie, genele depind în cea mai mare parte de mediu, ele sînt cele dominante cînd vorbim de organizarea de bază, schema de dezvoltare și structura anatomică a sistemului nervos, dar mediul este cel care rafinează chimia, conexiunile neurale, circuitele, rețelele și sistemele care ne determină funcționalitatea optimă. Hrana emoțională este cea care asigură o dezvoltare neurobiologică sănătoasă a creierului. Avem nevoie de relații de atașament bune, de un limbaj afectiv plin de căldură și disponibilitate și pe cît posibil lipsit de un stres crescut. Avem nevoie să ne simțim plăcuți și acceptați pentru că așa ne vom construi sentimentul de siguranță.

Atunci cînd devenim prezenți în viața noastră psihică, sîntem mai conștienți de noi, devenim mai calmi, mai puțini atașați de lucrurile despre care credeam că au însemnătate, învățăm să ne bucurăm de viață și să acceptăm că totul nu trebuie să se întîmple întotdeauna așa cum vrem noi pentru a avea o stare bună. Toate acestea se vor oglindi în exteriorul nostru. Mediul devine oglinda noastră, iar dacă noi alegem să producem schimbare, implicit lucrul acesta se va observa în chimia creierului nostru, în sănătatea psihică și fizică și în sănătatea mediului înconjurător. Alegerea este una individuală, nu colectivă, dar cu cît vom alege mai mulți să facem schimbări, cu atît îi vom influența și inspira pe cei din preajma noastră. E ca un lanț, o verigă atrage după sine o altă verigă, un lanț ADN, ceea ce va avea ca rezultat traiul într-un mediu mai sănătos, cu un nivel al violenței psihologice mai redus.

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală.

Foto: wikimedia commons