Superficialitatea lucitoare

Dintotdeauna, cunoașterea și inteligența au fost asociate cu lumina. La Platon, filozoful era cel într-adevăr capabil să vadă esențele ori ideile; el era cel care reușea să iasă din peșteră, avînd acces la lumina soarelui. La Aristotel, intelectul activ era asemănat – în procesul de cunoaștere – cu lumina care se revarsă asupra lucrurilor. Chiar și în reprezentările moderne din desenele animate, cînd cuiva îi vine, în sfîrșit, o idee importantă ori salvatoare, i se aprinde îndată un beculeț. Se mai spune că lumina filozofiei (lumina rațiunii prin excelență) este rece, în timp ce lumina specifică altor moduri de cunoaștere este caldă (din cauza emoției). Evident, necunoașterea, ignoranța, prostia au fost asociate dintru început cu întunericul.

Dar uite că – mai nou și tot mai pregnant – și prostia strălucește. Îți ia ochii, nu altceva! Și e peste tot. Orice lucru strălucește, dacă este „suflat” cu aur. Bineînțeles că mă refer la un aur metaforic, vremelnic, care se manifestă sub diverse înfățișări luminoase. De pildă, aurul televiziunilor, cînd prostia se află în „lumina reflectoarelor”. În fața camerei de luat vederi, orice prost are o opinie și ambiționează să devină o vedetă. Superficialitatea aurie există și în știință. De pildă, atunci cînd unii, închipuindu-și că vin cu o teorie nouă, revoluționară, vin pe piața ideilor numai cu o terminologie nouă, adică, în definitiv, cu o altă pălărie sclipitoare. Tot așa, în economie, în educație etc., unii cred că, dacă vor schimba sloganul companiei ori al instituției, lucrurile vor merge de la sine pe un nou făgaș sau, cel puțin, cred că-i vor convinge pe alții că s-a produs o mare schimbare, că acea companie/instituție trece printr-o radicală transformare... Firește, o atare practică nu-i lipsită de eficiență uneori. De vreme ce se susține că frumusețea este în ochii privitorului, de ce n-ar fi la fel și cu poleiala de care vorbeam?

Interlocutorul meu ține să mă completeze: „Dintre cele rele, nu doar prostia strălucește! Și sărăcia poate sclipi. Știi prea bine că avem în limba română, în acest sens, o expresie destul de veche: sărăcie lucie”. Într-adevăr, e bună observația, dar ce înseamnă mai exact expresia respectivă? În dicționarele noastre, sintagma sărăcie lucie este glosată drept „sărăcie mare, totală” sau „sărăcie extremă”. Bun, însă de ce ar luci sărăcia?

George Coșbuc era de părere că expresia cu pricina era înțeleasă și folosită greșit cel mai adesea; din acest motiv, el a vrut neapărat să facă (în anul 1903) următoarele precizări: „Sărăcia goală e sinceră, cea lucie e ipocrită. Cine n-are ce mînca și n-are cu ce se îmbrăca și trăiește flămînd și gol e sărac lipit pămîntului. Asta e sărăcie goală. Dar, dacă tot acest nevoiaș face ce face și drege ce drege, prin minciună și datorii și prin alte mijloace necinstite, să «facă pe grozavul», asta e sărăcie lucie. Să te plimbi în trăsură cu cauciuc, la șosea, și să n-ai para chioară în buzunar, asta e sărăcie lucie. Să te porți ca un boier mare, ținînd casă mare și făcînd lux ca să orbești lumea, iar toate acestea să le faci pe datorie și să vezi cu ochii cum te prăbușești spre temniță ori spre revolver, asta e cea mai lucie sărăcie dintre cîte or mai fi. Sărăcia lucie este o sărăcie acoperită, care vrea să aibă aparența bogăției” (G. Coșbuc, „Două vorbe românești“).

De aceea, poetul (excelent filolog, de altminteri) protesta împotriva utilizării acestei expresii în legătură cu sărăcia țăranilor, cum găsea frecvent prin gazete. Interpretarea lui Coșbuc (care va fi pus, pesemne, adjectivul lucie în relație cu luxul, sugerînd înrudirea lor etimologică; vezi lat. lux, lucis, „lumină”) nu-mi pare a fi cea corectă, dar este interesantă distincția pe care a operat-o el între cele două tipuri de sărăcii. În plus, chiar dacă din punct de vedere lingvistic nu va fi avut dreptate scriitorul, constatările de natură sociologică pe care le-a făcut sînt juste și încă reflectă realitatea. Ele se potrivesc de minune cu cele notate mai sus despre superficialitatea aurie. (Pentru tipul de „sărăcie ipocrită” pe care o aduce în discuție G. Coșbuc, există, totuși, sintagma stabilă sărăcie cu ciucuri, înregistrată în culegerea de proverbe a lui Iuliu Zanne.) 

„Și cu etimologia expresiei sărăcie lucie cum rămîne?”, nu se lasă interlocutorul meu. „Care este explicația corectă? Cum a luat naștere sintagma aceasta?” Nu sînt nici eu pe deplin sigur că pot oferi explicația corectă, dar am în minte „luciul apei”, care îmi evocă suprafața apei fără nici cea mai mică undă (la origine), fără nimic care să o tulbure. Avem de-a face, desigur, cu o întrebuințare figurată: sărăcia lucie trimite cu gîndul la o suprafață fără asperități, alunecoasă ca gheața. Din unele povești populare aflăm că unii oameni erau atît de săraci încît, dacă luau o pisică de coadă și o învîrteau prin casă, biata pisică nu avea de ce să se agațe... În unele dicționare (cum este și DA/DLR), pentru a atesta împletirea lexicală fixă sărăcie lucie, se apelează și la acest fragment din Petre Ispirescu: „Mai trecu ce trecu şi amîndoi bătrînii dară ortul popii rămîind în urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie” (din basmul „Cotoșman Năzdrăvanu“). Așadar, folosind comparația casa [ca o] toacă, Ispirescu are în vedere aceeași „suprafață fără asperități”. Pe cont propriu, am descoperit (tot la Ispirescu) un context cu adevărat edificator. Într-un basm „la temă” („Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă“), starea precară a personajului principal este descrisă, printre altele, așa: „Nimic, dară nimic n-avea de ce prinde ochiul la el”. Cînd nici măcar privirea nu are de ce să se mai agațe într-o gospodărie, lunecînd ca pe luciul apei (ori al gheții) de pe suprafața pereților, atunci imaginea grăiește de la sine.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.