Stampomania sau mania de a publica
„Publish or perish!” (Publică sau pieri!) – stă scris amenințător deasupra intrării în lumea academică. Oamenii de știință trebuie să publice – nu și politicienii. Acuzațiile de plagiat la adresa Annalenei Baerbock și a lui Armin Laschet au arătat cu claritate: politicienii care încearcă să-și promoveze cariera publicînd se confruntă cu pericolul de a obține în acest mod exact contrariul: „Publish – and perish!”. Ca autori de carte, politicienii au conjurat în ultimii ani o nouă realitate germană – ei au promis să înnoiască țara, au oferit directive despre cum să fii conservator, au lăudat șansa pe care o reprezintă imigrația, i-au deconspirat pe cei plini de sine, au criticat iluziile gîndirii politice, au descoperit marea păcăleală a codului fiscal, s-au întrebat de ce ne complicăm viețile cu posesii și au sărbătorit revenirea liberalismului politic. Întrebare de o sută de puncte: ce autori se află în spatele acestei enumerări? Răspuns: Olav Scholz, Annalena Baerbock, Alexander Gauland, Armin Laschet, Sahra Wagenknecht, Thilo Sarrazin, Norbert Walter-Borjans, Saskia Essen și Christian Lindner [politicieni germani din întregul spectru politic – n. trad.]. Lista poate fi cu ușurință completată.
Cele mai multe cărți ale politicienilor ajung – în cazul în care investigațiile vînătorilor de plagiate rămîn fără succes – direct în anticariatele de carte nouă. Pentru a deveni bestseller, acuzațiile de plagiat (Baerbock), tezele provocatoare și curajul de a-ți strica astfel relațiile cu propria clientelă (Sarazzin, Wagenknecht) sînt de mare ajutor. O poziție aparte ocupă Robert Habeck, care din scriitor a devenit politician, și care a publicat, alături de partenera sa Andrea Paluch – pe lîngă poezii și cărți proprii de politică și de critică literară – cărți pentru copii, romane, o piesă de teatru și traduceri din W.B. Yeats și Ted Hughes. Robert Habeck ar fi o alegere mai bună pentru șefia „Verzilor” decît Annalena Baerbock – nu numai datorită experienței sale practice și activității sale de succes ca ministru al landului Schleswig-Holstein, dar și ca autor.
Politicienii în rol de autori amintesc de un fragment din discursul lui Max Weber „Politica, o vocație și o profesie”. Atunci cînd e vorba de semnificația cuvîntului vorbit și scris, Weber definește politica, în mod provocator, ca pe o „demagogie”. În acest context, discursul are un rol excepțional, „de proporții covîrșitoare chiar, cantitativ vorbind, dacă ne gîndim la discursurile electorale pe care trebuie să le livreze un candidat modern”. Un efect cu atît mai durabil, consideră Weber, are cuvîntul scris. Prin scris, politicianul devine publicist. „Demagogia” – dorința de a acționa prin discurs și prin scriitură – predispune la vanitate și devine o nevoie „de a ieși în față, de a fi cît mai vizibil”. Ceea ce se manifestă, nu în ultimul rînd, în dorința de a se vedea publicat.
Odată cu o tot mai pronunțată „industrializare a literaturii” – sună diagnosticul stabilit de criticul literar francez Sainte-Beuve la jumătatea secolului al XIX-lea –, dorința de a se vedea publicat devine „stampomanie”: „Faptul că această stare de fapt se manifestă cu precădere în lumea literară nu are nici o relevanță. A scrie și a publica va fi ceva tot mai puțin ieșit din comun… Oricine va avea parte, cel puțin o dată în viață, de o pagină a sa, de discursul său, de o broșură a unei edituri, de un toast, fiecare va deveni la un moment dat autor. De aici, nu mai e decît un singur pas pînă cînd fiecare va scrie propriul foileton. De ce nu și eu? – se întreabă un fitecine. Motivele respectabile vin mai apoi. Ai, în cele din urmă, o familie, te-ai căsătorit din dragoste, iar soția va scrie și ea sub pseudonim”.
Sainte-Beuve se întreba de ce oare a trebuit cineva să scrie și să publice, dacă ceea ce avea de spus era banal, iar modul în care se exprima, fad. Întrebarea e de actualitate și ne-am dori să o punem multor politicieni-scriitori. „Precipitarea de a scrie, de a compila și de a copia, de a publica ceva fără ca măcar să te mai uiți odată la ce ai scris” e încă valabilă. Epoca maselor era pentru Sainte-Beuve epoca mulțimii grafomane – la foule écriveuse. Încă trăim în această epocă. „Fiecare vrea să fie autor odată” e valabil nu doar pentru politicieni, dar și pentru fotbaliști, pentru staruri muzicale de o zi și pentru figuranți de film. Ceea ce înseamnă că, pentru politicieni, sporul de vizibilitate obținut prin scris și publicare e tot mai redus – în vreme ce riscul aferent crește.
Nu întîmplător, despre „stampomanie” a vorbit un autor francez. Mania de a scrie și de a publica este extrem de răspîndită în Franța. Ea e endemică într-o țară în care, după cum cu uimire constata un observator, fiecare francez a scris, scrie sau are de gînd să scrie cel puțin o carte. Există autori, precum Michel Onfray, care au scris mai mult de o sută de cărți, iar George Sand are cu siguranță imitatori. Tocmai terminase de scris un roman și bucătăreasa a anunțat-o că prînzul nu era încă gata; George Sand a răspuns: mă apuc atunci să scriu un nou roman, chiar acum.
Și politicienii francezi scriu cărți de duzină, la fel ca și colegii lor germani. Cu o diferență importantă: în Germania se verifică dacă sînt plagiate, în Franța primează doar grija pentru subjonctif. Nici o carte scrisă de un politician nu scapă de critica limbajului. Mantra lui Buffon „Stilul este omul însuși” e încă valabilă. Căci tocmai autorul politician vrea să fie, cu vorbele lui Charles de Gaulle, un patriot-prin-stil: „Oricine scrie, și scrie bine, slujește Franța”.
Relația plină de tensiuni dintre politică și literatură se poate observa foarte bine la doi autori politici de excepție: Winston S. Churchill, laureat al Premiului Nobel în 1953, și Charles de Gaulle, căruia i s-a decernat postum, prin preluarea Memoriilor sale în prestigioasa „Bibliothèque de la Pléiade” a editurii Gallimard, premiul Nobel francez pentru literatură.
Portretizarea malițioasă pe care Max Weber o face politicienilor, ca „vorbitori salariați”, și jurnaliștilor, ca „scriitori salariați”, se potrivește cum nu se poate mai bine lui Winston Churchill – considerat multă vreme mai important ca „Writer-Speaker” decît ca politician. În tinerețe, Churchill voia să fie autor dramatic și a avut de timpuriu legături strînse cu scriitori britanici precum John Galsworthy, H.G. Wells și George Bernard Shaw. Nu a luat în seamă literatura modernă, întruchipată de Joyce, Proust și Kafka. Disprețuia literații sentimentali, „vagul lor internaționalism și utopiile lor imposibile”. În 1898, Churchill a publicat unicul său roman – Savrola. Traiul și-l cîștiga ca reporter de front, în timpul războiului cubanez de independență, în India, în Sudan și în Războiul Burilor. A avut întotdeauna grijă să fie plătit corespunzător.
Scrisul reprezenta pentru Churchill și o compensație pentru înfrîngerile politice. După ce și-a pierdut scaunul de parlamentar în 1923, s-a apucat de scris cartea în șase volume The World Crisis; cînd a pierdut alegerile parlamentare în 1945, a scris o altă carte în șase volume: The Second World War. Această a doua lucrare ar putea fi și ea descrisă cu cuvintele rostite de fostul premier britanic Arthur Balfour în 1923, cu referire la The World Crisis: „O briliantă biografie a lui Winston, în chip de istorie a lumii”.
Începînd cu 1946, Churchill a fost candidat pentru Premiul Nobel. Cînd, în 1953, a primit Premiul Nobel pentru literatură, pentru The Second World War, a fost dezamăgit; spera să primească Premiul Nobel pentru pace. „Vorbitorul salariat” a știut din nou să se consoleze, dacă ne luăm după rîndurile scrise soției sale Clementine: „12.000 de lire sterline, neimpozabile. Not so bad”. Churchill nu a putut fi de față la decernare, deoarece trebuia să ia parte la o conferință în Insulele Bermude, alături de Eisenhower și De Gaulle. Premiul l-a primit pentru „excelentele sale scrieri istorice și biografice”, precum și pentru „discursurile sale strălucite” prin care a apărat „valori sublime ale umanității”. Churchill a scris Academiei suedeze că se întreabă dacă merită cu adevărat premiul, dar „dacă dumneavoastră nu aveți nici un dubiu, atunci nici eu nu am”.
Charles de Gaulle și-a început și el devreme cariera de scriitor. Prima carte a tînărului ofițer, La Discorde chez l’ennemi (1924), în care expunea erorile conducerii germane în Primul Război Mondial, era deja mai mult decît o consemnare seacă a acțiunilor și conflictelor militare.
Volumul conține schițe de tip nuvelă despre comportamente umane greșite și despre vastele lor consecințe dramatice, și portrete foarte bine conturate. Mémoires de guerre a lui De Gaulle a fost mult timp considerată o incontestabilă capodoperă literară. Acest verdict a fost pus în discuție în anul 2009, cînd „les Inspecteurs de l’Éducation Nationale” au introdus al treilea volum al memoriilor ca lectură obligatorie pentru bacalaureatul absolvenților de profil uman – alături de Odiseea lui Homer și de Ultima bandă a lui Krapp a lui Samuel Becket. Sindicatele de stînga ale profesorilor au protestat, uniunile de dreapta ale profesorilor au salutat decizia inspectorilor, ziarele și revistele, radioul și televiziunea au organizat sondaje și dezbateri: „A fost De Gaulle un mare scriitor?”. Unii vedeau în De Gaulle ultimul mare scriitor al Franței, succesorul legitim al lui Chateaubriand și al volumului Memorii de dincolo de mormînt. Alții, care criticau limbajul pretențios și sibilinic-vag al lui De Gaulle, considerau că memoriile erau scrise în „stilul jandarmilor”. François Mauriac a întrezărit în proza lui De Gaulle „accentul pascalian”; pentru Roland Barthes, scrierilor lui De Gaulle le lipsea orice urmă de originalitate, acesta fiind doar un imitator, un „pastișor”.
Cînd comparăm reacțiile față de carierele politice și literare ale lui Winston Churchill și Charles de Gaulle, opiniile se întretaie. Politicianului Churchill i se reproșează – cu excepția conduitei sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – grave greșeli politice și erori de judecată, dar nimeni nu-i pune la îndoială rangul scriitoricesc. Calitățile literare ale autorului De Gaulle sînt evaluate contradictoriu, dar rangul său politic e dincolo de orice dubiu. Nu e ușor să fii un mare politician – și un autor important deopotrivă.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU