Solemna latinitate și gîngăveala slavă

„În ciuda unei aparente sărăcii cantitative”, scrie G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, limba română are „o bogăție extraordinară de colori lirice”. Această calitate provine din originile foarte diverse ale cuvintelor din vocabular, ale căror sonorități și sensuri se corelează, în viziunea autorului, cu trăsături psihice ale popoarelor „donatoare”. Călinescu menționează, pe rînd, moștenirea romanică, apoi fondul slavon, „ungurismele”, „turcismele” și „grecismele”.

Astfel, latinescul ne definește viețuirea ca oameni liberi sub astre: românul crede în Dumnezeu, în cruce, are o lege, lucrează pămîntul, aleargă, vinde, cumpără, împrumută..., merge în pădure, stă la adăpost, bea apă de la fîntînă, „stă la masă, pe scaun... mîncînd pîine, ceapă cu sare, ai („usturoi”, n.m.), caș, carne”, seara se culcă, doarme, apoi se scaldă, se îmbracă; „îi place cînd păsările cîntă în arbori”; corpul are „oase, sînge, cap, frunte, ochi...”, insul e „gras, vîrtos, păros, subțire...”; femeia lui „coase avînd ac, ață, foarfece, scarmănă lîna, toarce, mulge, scutură, șterge”... Înșiruirea foarte lungă de cuvinte din fondul principal prin care se numesc noțiuni fundamentale ale existenței umane se încheie cu constatarea că, din cauza vechimii lor, frazele în care se leagă toate aceste elemente degajă „o demnitate abstractă”.

Admirația declarată fără ascunzișuri contrastează cu atitudinea față de fondul slavon, care „izbește numaidecît prin sunetele gîngăvite, gîfîite, sumbre, de un grotesc trist adeseori, prin coloarea grea [...] pentru că vin de la un popor mocnit, închis la suflet, cu ideația mai grea și încărcat de toate nelămuririle migrației”. Acest strat exprimă „pierderea demnității umane, inegalitatea... umilința”; cuvintele descriu urîtul, infirmul, monstruosul: mîrșav, scîrnav, trîndav, gîngav, tîmp; noul stăpîn e lacom, năpraznic cu sluga, pe cînd robul – slab, sărac și astfel vin truda, osînda, boala, năpasta, ciuda, jalea; stăpînul „te dojenește, te căznește, te muncește, te obijduiește, te prigonește, te hulește, te gonește, te izbește... te zdrobește”; calamitățile – potopul, viforul, pribegirea – „vin cu sonuri ce înspăimîntă” (răcnire, hohotire) sau „intră în lumea haoticului, a groazei infernale și eschatologice” (primejdie, beznă, iad). Pe de altă parte, vedem hărnicia ungurilor în orașele cu meșteșuguri, lacăte, ferăstrae, barde, zăbale, belșug, hotare și vămi, biruri de plătit, aldămaș de băut la cheltuială; „atitudinea specifică a poporului maghiar a fost tradusă în propriile lui cuvinte: toate ale ungurului sînt uriașe, el te uluiește fiindcă-i de neam și e gingaș, plin de gînduri și de alean, deși suduiește”. Turcismele au termeni de „funcții pompoase, de bucătărie exotică, de petreceri indecente, de pezevenglîcuri, caraghiozlîcuri și pehlivănii”, cu accente de bufonerie, iar grecismele au „efect mai totdeauna subtil umoristic”, reprezentînd „finețea sufletească excesivă, pretenția culturală, prețiozitatea, sofistica, apelpisirea”.

Această împărțire în grupuri tematice e urmată de o comparație între cuvinte care desemnează procese psihice: „Dorul autohton e o stare de nostalgie senină, cheful oriental e o exaltare monotonă, stătătoare, jalea slavă e depresivă și dureroasă, aleanul unguresc e exuberant, chinuitor. Cugetul latin e «curat», aplicîndu-se la el noțiunea largă de conștiință, ungurescul gînd este numai «ascuns», reprezentînd o meditație prelungă, inaparentă. Gîndul poate fi cu vicleșug”. Concluzia e că „inteligibilul e mai ales latin, iraționalul neologistic”, însă amestecul exotic de „impasibile” latinități, smerite „gîngăveli slave”, „răsteli” maghiare, „caraghioslîcuri” turce și grecisme „peltice” provoacă în cititor sau ascultător o gamă variată de sentimente „care se schimbă cu repeziciune”.

Împrumutul lingvistic presupune întotdeauna contact între culturi. Cel mai adesea neologismele intră în limbă odată cu realități (lucruri, obiecte) noi, ori din motive de prestigiu cultural (cînd o civilizație e considerată superioară) sau, de foarte multe ori, din motive pur istorice, prin cucerire și dominație. Consecințele împrumutului pot fi foarte variate – de la simpla îmbogățire lexicală la modificări majore ale gramaticii, cum este cazul limbii engleze, alterată mai ales de Cucerirea Normandă. În această cultură, împrumutul (triplu motivat, ca mai sus) a fost masiv: la începutul englezei medievale (după 1066, anul care marchează bătălia de la Hastings, în urma căreia s-a instaurat domnia vikingilor galicizați care trăiau în Normandia), cuvintele anglo-saxone reprezentau 90% din totalul vocabularului; la sfîrșitul acestei epoci (1500), proporția scăzuse la 75%. O analiză statistică arată azi că numai 30-35% din vocabularul englezesc e de origine germanică, restul avînd alte origini (dar, în principal, romanice).

Întrebări de felul celor care și le pune G. Călinescu în legătură cu contribuția elementelor alogene la limba unei comunități nu sînt străine nici lingviștilor englezi (numai că răspunsurile scriitorului român reflectă, desigur, extraordinara vervă și imaginație a minunatei minți a acestuia, neputînd fi încadrate în rîndul observațiilor așa-zis științifice). Iar dacă cineva se întreabă de ce, în ciuda elementelor slave atît de numeroase, limba noastră e considerată romanică și de ce, în ciuda elementelor romanice atît de numeroase, limba engleză e considerată germanică, răspunsul e următorul: nu cantitatea e determinantă, ci frecvența circulației (principiu formulat, la noi, de B. P. Hasdeu). Astfel, de exemplu, dintr-o listă de 500 de cuvinte englezești ordonate descrescător în funcție de rata uzajului, 80% sînt native.

Albert Baugh și Thomas Cable, în volumul A History of the English Language, scriu (într-un fel care amintește de G. Călinescu prin faptul că, în loc să enumere simplu cuvintele de o anumită origine, le leagă în propoziții și fraze): „Indiferent din ce clasă făceau parte, englezii mîncau, beau și dormeau, să spunem așa, în engleză, munceau, se jucau, vorbeau și cîntau, mergeau, alergau, călăreau, săreau și înotau în aceeași limbă. Casa în care locuiau, cu toate ale ei – coridorul, încăperile, ferestrele, ușile, podeaua, treptele, poarta etc. –, ne reamintesc că limba era, în esență, germanică. Hrana (în engleza veche mete < meat, astăzi „carne”, n.m.) și băutura lor, pîinea, untul, peștele, laptele, brînza, sarea, piperul, vinul și berea – cu sau fără hamei – erau moștenite din vremurile dinaintea Cuceririi Normande; la părțile corpului – brațe, picioare, tălpi, ochi, urechi, cap, nas, gură –, sau la orice altă parte obișnuită a acestuia, nu se puteau referi fără să folosească cuvinte englezești [...]. ...trăsăturile predominante erau acelea transmise de triburile germanice stabilite în Anglia în secolul al V-lea”.

Dar tot ei menționează și genul de observații lingvistice de tip călinescian: „O mulțime de absurdități s-au scris cînd s-a comparat contribuția elementelor germanice cu cea a elementelor romanice la vocabularul englezesc. Stilul latinizat al multor scriitori de secol XVII și XVIII, educați în tradiția clasicilor, a provocat o reacție în care elementul lingvistic «saxon» a fost slăvit ca fiind componenta puternică, simplă și directă, diferită de numeroasele cuvinte literare abstracte provenite din latină și franceză. E ușor să alegi perechi ca [...] spell – enchantment („vrajă – încîntare”)... și pe baza unor astfel de exemple să faci generalizări despre superioritatea cuvintelor din engleza veche – cît de directe sînt ele, ce forță și concretețe francă au. Însă astfel de contraste ignoră multe sute de cuvinte, de origine franceză, la fel de simple și de capabile să transmită imagini, idei și emoții vii: substantive ca [...] celulă, furie, glorie, oroare, umor, rîu, rocă, ruină... sau adjective precum calm, clar, crud, fioros, tandru [...], ca să dăm niște exemple aproape la întîmplare. Adevărul e că multe dintre cele mai pline de viață și forță lexeme englezești vin din franceză; chiar atunci cînd ele sînt mai literare sau mai erudite, cum se întîmplă adeseori, nu au valoare sau importanță mai mică. Limba are nevoie și de cuvîntul simplu, și de cel șlefuit, ba chiar și de cel complicat. Bogăția sinonimică a englezei se datorează în mare parte amestecului fericit de elemente latinești, franțuzești și autohtone. Se spune că avem cîte un sinonim la fiecare nivel al limbii – popular, literar, savant. Deși o astfel de afirmație nu trebuie dusă prea departe, diferența e adesea vizibilă: [...] ask – question – interrogate, [...] time – age – epoch [...] – primul e englezesc, al doilea franțuzesc, al treilea latinesc. De multe ori, diferența de ton dintre primele două e minoră, cuvîntul latinesc fiind, în general, livresc. Însă e mult mai important să recunoști uzul distinctiv al fiecăruia decît să ai prejudecăți”.

Adevărul este că, indiferent din ce cultură face parte, omul reacționează la expresivitatea sonoră a cuvintelor. Dincolo de sensul lexical, prin sunetele sau combinațiile de sunete care alcătuiesc o structură se mai transmit impresii. Chiar terminologia fonetică stă mărturie: de exemplu, l este consoană numită „lichidă”, p, b, t, d sînt „explozive”, f, v, s, z sînt „șuierătoare”. Al. Rosetti observă că l „evocă alunecarea, curgerea lină”, consoanele nazale m, n „exprimă o impresie de monotonie, de tristețe, de blîndețe, de fină melancolie”, explozivele „exprimă zgomote uscate”, iar șuierătoarele „exprimă șoapte”. Vocala a este răsunătoare, î sumbră. Tot el spune că, fiind subiective, valorile expresive ale sunetelor variază în funcție de limbă. Această asociație spontană de senzații de natură diferită se numește sinestezie și va constitui subiectul articolului următor.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Bătălia de la Hastings (wikimedia commons)