Sintaxă, muzică și gastronomie

Ce au în comun o rețetă culinară, o melodie și limba pe care o vorbim? Un răspuns evident ar fi: un bucătar care gătește și cîntă. Alt răspuns, șmecher, ar suna cam așa: toate apar în aceeași propoziție. Dacă însă disecăm cu atenție problema, observăm că toate aceste activități – gătitul, cîntatul și vorbitul –, împreună cu rezultatele lor concrete (un tort, un cîntec și un enunț), sînt manifestări ale unei capacități remarcabile a creierului uman: generativitatea.

Lingviștii americani au numit în diverse moduri generativitatea la care ne referim aici: infinitate distinctă, productivitate, creativitate. Ele identifică în egală măsură o proprietate elementară fundamentală care este la modul ideal ilustrată de sistemul numerelor naturale: dispunem de zece simboluri matematice (0, 1, 2 pînă la 9) cu ajutorul cărora obținem o infinitate de numere. Atît la stînga lui 0 (numerele negative) cît și la dreapta (numerele pozitive), setul este deschis și infinit. În limbă, în orice limbă, avem un set finit de foneme (și litere, care sînt simboluri ale acestora), însă nu există limită în ceea ce privește numărul de mesaje pe care îl putem formula. Este absolut uimitor cum, închis în cap, fiecare dintre noi are un mecanism care îi permite să construiască expresii prin care dezvăluie lumii ceea ce crede sau simte. Și mai uimitor e că aceste expresii pot fi complet originale (cazul poeților sau savanților). Dacă mutăm perspectiva de partea receptării, este incredibil că putem înțelege enunțuri/texte/poezii/formule pe care nu le-am mai auzit niciodată înainte.

La fel se întîmplă în muzică. Avem un set finit de șapte sunete muzicale (do, re, mi...) cu care putem ajunge la o infinitate de melodii. Ca și în literatură, unde textele sînt mai bune sau mai proaste, conform talentului fiecăruia, în muzică luăm cele șapte sunete și obținem o manea sau o simfonie, în funcție de complexitatea creierului care generează produsul. Nu există limită nici aici în ceea ce privește numărul de artefacte muzicale originale care pot fi create, iar problema receptării se pune la fel ca în literatură: cu cît complexitatea construcției e mai mare, cu atît se cere o mai mare complexitate a înțelegerii sau aprecierii.

Cum stau lucrurile în bucătărie? Nu foarte diferit: dispui de un set finit de ingrediente (deoarece, deși foarte numeroase, lucrurile comestibile oferite de natură sînt limitate ca număr) cu care obții practic o infinitate de produse, totul depinzînd de capacitățile imaginative ale bucătarului.

Însă pe lîngă un stoc definit de elemente (sunete/cuvinte, note muzicale, respectiv ingrediente), toate cele trei tipuri de activități descrise anterior presupun cîte un set de reguli. Nu ne apucăm să emitem la întîmplare sunete lingvistice, ci le aranjăm în cuvinte așa cum am învățat fiecare de la comunitatea în care ne-am născut, iar cu cuvintele alcătuim propoziții cu sens. Dacă apăsăm la întîmplare clapele unui pian nu vom obține o melodie deoarece, ca și sensul în limbă, muzicalitatea necesită reguli ale compoziției. Tot așa, dacă punem la întîmplare diverse ingrediente într-un vas nu vom avea în final ceva care să ne placă.

Începînd cu anii ’50, lingviștii americani au făcut eforturi uriașe de a identifica și formaliza principiile (mentale) conform cărora se pot genera enunțuri în limbă, sub forma unei gramatici generative. Nu întîmplător, Charles Hockett compară din punct de vedere operațional acest tip de gramatică cu o carte de gătit: din listele de ingrediente (analogie cu listele de cuvinte), alegeți orice set de produse compatibile. Puneți-le împreună, două cîte două sau un anume număr cu un anume număr (analogie cu constituenții imediați din gramatica structuralistă) pînă cînd avem un ansamblu. Apoi tratați conform instrucțiunilor (la gătit: amestecați, pasați, fierbeți etc.; în gramatică, instrucțiuni morfofonemice: puneți markerul de trecut, adăugați morfemul de plural etc.).

Nici muzica nu este lăsată deoparte. În anii ’80, lingvistul Ray Jackendoff și teoreticianul muzical Fred Lerdahl identifică intuițiile muzicale ale ascultătorului de muzică avizat sub forma unei gramatici generative a muzicii tonale (GGTM), la care se ajunge comparînd mijloacele formale și extra-formale la care apelează limba și muzica. Astfel, ambele presupun folosirea unor secvențe de sunete digitalizate: fonemele în limbă, tonurile în muzică. Ambele sînt structurate ritmic de sisteme metrice foarte asemănătoare, organizate ierarhic. Silabei din fonologie îi corespunde măsura din grila metrică.

Cele trei tipuri de activități descrise aici se bazează pe un fenomen numit recursivitate. Termenul provine din analiza matematică și denumește aplicarea repetată a unei reguli asupra rezultatelor succesive. Comportamentul recursiv se vede peste tot, inclusiv în lumea naturală. O plantă care crește și, la un moment dat, se ramifică, iar mai tîrziu fiecare ramificație se ramifică la rîndul ei, pînă avem un copac, demonstrează această proprietate a recursivității, un tip de comportament care se poate pune în ecuații matematice. Într-o funcție matematică de tipul f(x)=xⁿ, trebuie doar precizate valorile lui x și ale puterii la care trebuie ridicat x, pentru că apoi aceeași operație se repetă succesiv de cîte ori precizează n.

Recursivitatea apropie pe un teren comun reprezentanți din cele mai diverse arii de investigație științifică. O găsim în matematică, în cibernetică, în biologie, în muzică, în societate, peste tot, de fapt. Se pare că ea este, în realitate, una dintre metodele fundamentale prin care are loc dezvoltarea lumii vii. La om, generativitatea e, fără îndoială, o capacitate a creierului, care se vede, în consecință, în toate activitățile sale externe. Lumea naturală este generativă, iar omul e parte a lumii naturale. Acest aspect esențial l-a avut în vedere Noam Chomsky atunci cînd a avansat ideea că limba este un produs biologic care trebuie investigat prin metodele științelor naturale. Rezultă că, dacă începem să vedem firul subtil care leagă o poezie, un tort și un cîntec, nu vom mai fi așa de surprinși.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată pe lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons