Sănătatea publică în vremuri tulburi

Primele luni ale pandemiei au fost trăite de cei mai mulți cu sentimentul că este vorba despre o boală trecătoare pe care medicina o va elimina curînd. Destul de repede, încrederea a fost înlocuită cu nedumerirea legată de declarațiile prudente ale marilor firme de medicamente care afirmau că noul virus are caracteristici nemaiîntîlnite și au nevoie de timp pentru a găsi soluții. Solicitați intens, experții în virusologie au dezamăgit prin păreri timide și contradictorii deoarece, spuneau ei, nu aveau încă date experimentale de laborator. Ca urmare, guvernele au apelat la soluțiile utilizate la gripa din 1918: masca, spălarea mîinilor, distanțarea și izolarea. Marea îngrijorare s-a produs cînd virusul s-a dovedit capabil să genereze noi tulpini care făceau ineficiente remediile abia promovate pe piață, ceea ce însemna că tot procesul trebuia reluat. 

Astfel, a intrat în ecuație un nou dușman: timpul. Ceea ce părea că va dura doar un sezon în care obișnuințele noastre vor fi puțin afectate, prin măsuri guvernamentale a devenit o schimbare majoră a stilului de viață și, pentru prima dată, a libertății de deplasare în spații publice și în străinătate. Comunicatele zilnice privind noii infectați și decedați din toate țările au pus pe gînduri mase mari de oameni: medicii și asistentele au făcut față atît cît le-au permis vaccinurile, medicamentele, oxigenul și numărul de paturi de la ATI, dar și capacitatea lor fizică de a îngriji numărul imens de bolnavi. Mai mult, ei au devenit „colectori de suferință umană, obosiți de atîta compasiune” oferită pe holurile spitalelor sau în preajma sacilor de plastic închiși ermetic. Expunerea continuă a medicilor la uzura emoțională și morală ar fi impus o grijă aparte ca ei să fie ascultați și alinați afectiv, să simtă că sînt sprijiniți și înțeleși în această perioadă dificilă, în care nimeni nu știe cît timp va dura.

În aceste condiții, suferința generată de pandemia care încearcă să ne convingă că a venit ca să rămînă a redeschis toate dosarele vulnerabilității planetare: încălzirea, poluarea, laboratoarele biologice cu preocupări suspecte, goana după arme nucleare, biologice și chimice, criza unor substanțe vitale pentru tehnologiile moderne, amenințarea unor atacuri cibernetice care pot bloca funcționarea serviciilor esențiale ale unei țări întregi, traficul de droguri și de persoane, criminalitatea, corupția, reducerea surselor de apă potabilă, foametea din țările eșuate și plecarea în pribegie, spre nord, a multor oameni. În cîteva luni, din subiecte dezbătute doar în conferințe internaționale fără consecințe, au devenit brusc urgențe absolute. Memoriile publicate ale unor foști oameni de stat, dar și studiile unor oameni de știință – Obama, Baradei, Albright, Hawking, Edward O. Wilson, Eric R. Kandel – au dat cortina la o parte și ceea ce s-a văzut este neliniștitor. Deși au deținut funcții înalte și au fost informați despre adevăratele dimensiuni ale nenorocirilor care se adunau și se amplificau an de an, puterea lor de a le soluționa era neașteptat de limitată. Știau că semnăturile pe documentele reuniunilor „istorice” nu vor fi respectate de către unii participanți, iar sancțiunile economice sau financiare aplicate acestora nu vor rezolva nimic. În schimb, curajul de a nesocoti aceste presiuni a dovedit că are valoare politică, aducînd amînări de termene și condiții blînde obținute după negocieri.     

Ne-am obișnuit cu suferințele omului civilizat, cu cruzimea și fricile prezentate zilnic la televizor și pe Internet: din păcate, în loc să ne revolte, ne fac insensibili la ceea ce ar trebui să fie inacceptabil și ne întăresc convingerea de neputință în fața lor. Cei în poziții de putere anunță cu răceală statistici privind victimele, restricțiile, scumpirile, promisiuni de creșteri ale pensiilor, investiții în paturi de spital, dar numai primele trei se văd…

Indivizi, familii și comunități întregi traversează dramele acestei perioade constatînd că nori negri se tot adună la orizont. Cît timp oamenii ies în stradă și își strigă nemulțumirile, de fapt speranțele de revenire la ceea ce a fost înainte de pandemie, tot e bine. Marea problemă politică ar fi atunci cînd oamenii nu ar mai cere nimic pentru că se simt părăsiți în nenorocire. Inactivitatea de durată, izolarea periodică în locuințe, contactele cu școala, profesorii și prietenii prin ecranul calculatorului, efortul de a ține la distanță riscurile de boală și accidente, așteptarea mașinii de la Salvare care abia face față apelurilor, și cîte altele, tulbură funcționarea normală a fiecărui individ (puțini știu că în psihiatrie există o „Scală de evaluare a nivelului de funcționare a personalității” și cred că ar fi util să fie aplicată pe un eșantion de români în împrejurările actuale).            

Un aspect care ar trebui să intereseze managerii de rang înalt în perioada actuală este întîlnirea dintre instituțiile statului și cetățeanul care le contactează pentru a le cere sprijinul. De fapt, cetățeanul nu se întîlnește cu instituția, ci cu funcționarul de la ghișeu care îl primește, îl ascultă, îi spune ce pași trebuie urmați și ce costuri va avea de plătit și, în final, îi dă un număr de înregistrare. Acesta este scenariul obișnuit, dar deseori nu se întîmplă așa pentru că funcționarul tratează cetățeanul ca pe un actor slab. Actorul slab este o persoană sau un grup aflat în nevoie, deseori fără bani, îmbrăcat cu haine ieftine, uneori cu un nivel cultural scăzut, suferind de o boală și stigmatizat din primul moment cînd apare la ghișeu sau în audiență. Omul ajunge în această ipostază din cauza împrejurărilor de viață care l-au lovit fără să aibă vreo vină (restructurare, șomaj), din cauza unor vulnerabilități somatice, a lipsei de resurse pentru a se întreține și pentru a-și trata bolile, locuiește într-o zonă săracă, aparține unei minorități mai puțin agreate, are cazier, a traversat perioade cu evenimente biografice care l-au marcat profund. Funcționarul îl percepe însă ca pe un revendicativ care încearcă să obțină un beneficiu nemeritat și care nu înțelege că instituția are alte priorități decît să-l asculte pe el. Din punctul de vedere al cetățeanului, instituțiile statului există pentru a rezolva necazurile cu care se confruntă el sau comunitatea din care face parte.

În ciuda acestei imagini defavorabile și a dominării instituționale evidente, uneori actorul slab își mobilizează energia și resursele pentru a se face auzit. Individul sau grupul se ridică deasupra slăbiciunii sale cronice și emite pretenții, construiește o „cauză” la care pot adera și alții aflați în aceeași situație, și au un înalt potențial de dezordine. Cu toții se simt liberi de regulile existente deoarece „nu le mai găsesc sensul și motivele de a le respecta”. Lucrurile se complică atunci cînd ei constată slăbiciunile instituțiilor Puterii care ar fi trebuit să le asculte „vocea”. Frecvent însă, funcționarii din instituții „nu pot face față negocierilor generalizate și permanente“, nu au mijloace de acțiune în sensul celor reclamate, insistă pe respectarea cadrului normativ existent, lasă oamenii să se descurce singuri și, chiar dacă arată un oarecare interes, nu tratează cu grija cuvenită solicitările acestora. În plus, funcționarii au propriul mod de a defini cererile actorilor slabi și întîrzie nejustificat ajutorul care li se cere. Cu cît raționalitatea și moralitatea revendicărilor actorilor slabi sînt considerate deficitare, cu atît funcționarii se centrează pe procesele de dominație tipice instituției și neagă problemele care le-au fost prezentate (Jean-Paul Payet, Denis Laforgue, în La voix des acteurs faibles. De l’indignité à la reconnaissance, Presses Universitaires de Rennes, 2008).

Chiar dacă, la prima vedere, credem că actorul slab pierde întotdeauna, lucrurile pot lua o turnură neașteptată: spontan, rușinea, disperarea și inhibiția dispar, din exclus se simte o ființă demnă de existență în rîndul lumii, mobilizează resurse, promovează acțiuni, trece la dezordini (așa cum vedem în unele primării, școli, spitale, secții de poliție). Toate acestea nu s-ar fi întîmplat dacă managerii din acele instituții ar fi vegheat la calitatea relațiilor cu cetățenii obișnuiți, dacă ar fi analizat tipologia și importanța criticilor și revendicărilor acestora, amploarea evenimentelor și situațiilor precare din zonele sensibile, dacă ar fi supravegheat maniera în care interacționează funcționarii din prima linie de contact cu publicul.

Toate acestea constituie o adevărată problemă de sănătate publică. Desigur, acum COVID-ul este principalul dușman, dar a nu ține seama de efectele psihologice și sociale ale contextului creat de explozia amenințărilor din această perioadă va avea efecte majore pe termen lung: indiferența față de locul de muncă devenit nesigur și care nu mai conferă respect, identitate și mîndrie de sine, teama că mijloacele de supraviețuire ale familiei se vor termina, agravarea inegalităților sociale și competiția pentru resurse alimentare, diminuarea drastică a solidarității cu ceilalți, apariția liderilor subversivi, reducerea natalității, neîncrederea în viitor, atacurile de panică, neglijarea ceremoniilor care apropie oamenii, căutarea unui refugiu în lumea satului sau în altă țară, consumul ridicat de tranchilizante, apelul la psihologi și psihiatri. Aceste aspecte sînt mai importante decît par la prima vedere deoarece, în vremurile incoerente de acum, ele trebuie să devină o practică politică permanentă: păstrînd modelul instituției medicale suprasolicitate, dar care nu capitulează, cei din zona Puterii ar trebui, la rîndul lor, „să mențină un climat politic respirabil… o atmosferă care să permită conduite și emoții dozate la temperatura optimă... să liniștească tensiunile și conflictele sociale (nu să ofere, ca la noi, spectacolul trist al negocierilor dintre partide, n.n.), să acorde recunoaștere (și remedii reale, n.n.) suferințelor părții uitate a cetățenilor (să înceteze stresul zilnic provocat de anunțurile de tipul o nouă grilă de salarizare, nu mai sînt bani de pensii, n.n.)”. Cînd este constantă și sinceră, această preocupare este numită „climatologie politică” și are efecte benefice în orice stat, în orice conjunctură socială (N. Moreau, K. Larose-Hérbert, La souffrance à l’épreuve de la pensée, Québec, 2013).

Ar fi necesar ca aceste lucruri să fie mereu în atenția liderilor care trebuie să nu uite că, întotdeauna, ceea ce se întîmplă în margine arată cum merg lucrurile în centru. 

Gheorghe Florian este conferențiar universitar, fost director al Penitenciarului Rahova.

Foto: wikimedia commons