România colonială a anului 1907

Răscoala din anul 1907 a reprezentat probabil cel mai întunecat eveniment al Vechiului Regat, fiind puternic instrumentalizată inițial de către ziarele socialiste din țară, fiind mai apoi preluată de propaganda comunistă de-a lungul întregii perioade 1948-1989. Măcar la acest nivel, propaganda lui Dej și cea a lui Ceaușescu s-au înțeles. „Agricultura a continuat să fie baza economiei românești și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pînă în pragul Primului Război Mondial. În 1900 reprezenta două treimi din produsul intern brut și peste trei sferturi din exporturile țării. (...) Țăranii, excluși în bună parte din procesul politic, au răspuns la condițiile dificile pe care erau nevoiți să le îndure recurgînd la singurul mijloc disponibil – violența. Răscoala lor de proporții din 1907, care s-a soldat cu moartea a circa 1.000 de țărani și cu distrugeri masive de proprietăți, a zguduit conștiința națională. Politicienii de dreapta și de stînga au considerat evenimentul o tragedie națională” (Keith Hitchins, Scurtă istorie a României, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 155-156). Remarcăm faptul că cifra morților a cunoscut  un nivel minimal și unul maximal, dar nici acum nu se știe cu siguranță care a fost numărul celor uciși în evenimente (nu a fost vorba numai de țăranii răsculați – exploatații –, ci și de proprietarii agricoli exploatatorii). Răscoala a început în februarie 1907 la Flămînzi, în județul Botoșani, iar ulterior s-a răspîndit în restul țării. Situația a fost atît de gravă încît la 18 martie s-a declarat starea de urgență, iar mai apoi mobilizarea generală a Armatei, care a ajuns să aibă efective de 140.000 de oameni.

Nu este intenția noastră de a relua desfășurarea evenimentelor, ci de a prezenta o mărturie inedită a unui fost prefect al județului Olt, implicat în acele evenimente. Constantin Anghel s-a născut în anul 1868, fiind, ca mulți alți foști prefecți ai Vechiului Regat, absolvent al Facultății de Drept de la Paris. S-a întors în țară și a devenit magistrat, ajungînd în 1895 judecător de instrucție la Tribunalul Ilfov, iar apoi subdirector și director al Vămilor și Timbrului în Ministerul Finanțelor (din 1897). A avut și o activitate publicistică în ziare precum Lumea nouă, Adevărul, Dreptatea, dar și în publicațiile de limbă franceză, în care Anghel era fluent, precum Ère nouvelle, Revue de sociologie, Revue économique (Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic de Marian Chirulescu, Paul D. Popescu și Mihaela Radu, Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga“, Ploiești, 2021, p. 23). Ar fi participat și la lucrările de elaborare a noului cod de procedură penală. Anghel a avut o experiență traumatizantă în calitate de reprezentant al Guvernului liberal al lui Sturdza (ministru de Interne era nimeni altul decît Ion I.C. Brătianu!), care îl înlocuise pe cel conservator, în județul Olt, în anul 1907. Acest fapt ar fi rămas complet necunoscut la nivel național dacă Anghel nu ar fi scris o broșură memorialistică, retrasînd tragicele evenimente ale anului 1907 așa cum le-a trăit el, care a fost publicată la 2 mai 1912 (București, Tipografia Profesională Dimitrie C. Ionescu, reprodusă în revista Muzeul Oltului, t. 2, 2012, pp. 169-198).

Din păcate, prefecții României regale nu prea au avut obiceiul să-și scrie memoriile, de aceea mărturia lui Anghel este cu atît mai importantă. Se pare că motivul care l-a făcut să revină asupra tragicelor evenimente a fost dezamăgirea că situația țăranilor nu se îmbunătățise substanțial în cei cinci ani scurși de atunci – mai mult, uitarea părînd a se așterne peste acele violențe. Județul Olt a fost afectat grav de tulburări în primăvara anului 1907. Întreaga atmosferă descrisă de Anghel aduce izbitor de mult cu aceea din coloniile europene ale statelor care își împărțiseră o bună parte din lume (aproape întreaga Africă în afara Abisiniei și Liberiei, parțial Asia în afara Chinei, Japoniei și Siamului etc.) și care erau supuse regulat presiunii autohtonilor exploatați într-o măsură mai mare sau mai mică de către coloniștii europeni. La fel ca în colonii, orașele reprezentau bastioane ale administrațiilor coloniale europene, unde de regulă se refugiau coloniștii (fermieri, funcționari, jandarmi, preoți etc.) atunci cînd revoltele băștinașilor deveneau amenințătoare sau cînd se ajungea la vărsarea de sînge. Slatina, în calitatea sa de oraș-reședință de județ, constituia epicentrul autorității centrale, fiind înconjurată de un mediu rural ostil și răsculat. Bandele de țărani radicalizați cutreierau haotic județul, dînd foc conacelor și hambarelor proprietarilor înstăriți. „Și, în adevăr, cînd s-a pornit odată rezmerița, n-a mai rămas nimeni pe acasă, femei, copii, bătrîni, preoți, funcționari, toți au fost tîrîți, toți se îmbulzeau, îngrijindu-se ca astfel să nu rămîie fără pămînt.” Zvonistica era la putere în mediul rural, crezîndu-se în mod eronat că numai cei care participau la răscoală urmau să fi împroprietăriți. Cei mai mulți dintre proprietarii agricoli din județ se refugiaseră la Slatina, unde se simțeau în siguranță și pentru că era sediul Regimentului 3 Olt care proteja orașul la bariere. Fiecare dintre ei solicita autorităților dislocarea unor militari care să le păzească bunurile, ceea ce era imposibil. Unul dintre cei care avuseseră curajul să rămînă la moșie, un anume Leonte, s-a apărat cu pistolul, dar a fost ucis în casele lui și apoi înmormîntat creștinește de răsculați. Alți proprietari aveau relații bune cu țăranii satelor de pe moșiile lor și au reușit să-și salveze bunurile. Unul dintre ei a oferit 20.000 de lei pentru diverse lucrări edilitare în comună, în uralele țăranilor care, fiind contaminați cu virusul rebeliunii și nedorind să se facă de rîs în fața altora, i-au pus în vedere ca totuși să distrugă ceva din casă. S-a găsit repede o oglindă, care a fost spartă. „Astfel rivoluția a fost satisfăcută. Seara venind în sat un alt grup de răsculați să prăpădească casa rămasă nepustiită, sătenii s-au ținut de vorbă și au eșit să o apere și, după o bătaie cruntă, au izbutit să alunge pe năvălitori și să apere pe boer.” De asemenea, Anghel descrie cum a calmat, fără să fie protejat de militari, o mulțime de țărani dintr-un sat din apropierea Slatinei. Puterea exemplului conta – „arătîndu-le că n-aveam frică de ei, o umbră de teamă să arăți, o clipă de scădere a energiei să trădezi și totul e pierdut”. Cum, de altfel, i s-a întîmplat fostului prefect conservator, pe care el îl înlocuise, un anume C. Manu, care cu mult curaj și inconștiență s-a dus în mijlocul unei alte mulțimi furioase, numai pentru a fi doborît la pămînt și bătut crunt cu bîtele. Căpitanul de jandarmi care îl însoțea pe prefect a dat bir cu fugiții, oprindu-se din goana calului la trei kilometri de scena violențelor, prefectul fiind salvat de la o moarte sigură numai de intervenția unui sergent care l-a scos din mulțime. „În urma acestei servări am condus la gară pe dl. Manu, cu toate onorurile cuvenite unui slujbaș căzut victimă a datoriei sale și cetățenii slătineni, pentru prima oară de la întemeierea regimului constituțional în țara românească, au avut ocazia să vadă într-o trăsură pe prefectul regimului care vine, petrecînd pe prefectul regimului care pleacă, în loc de a fugi unul de altul ca doi ciumați.”

În Slatina, prefectul a reînființat pentru cîteva zile inclusiv Garda Civică, atît de ironizată în piesele lui Caragiale, căreia i s-au alăturat bărbații din oraș. Anghel remarcă faptul că aceasta se comporta destul de comic, executînd marșuri pe străzile orașului în răpăitul tobelor, iar noaptea făcînd de pază la barierele de la intrare sau în jurul edificiilor publice. Trupele erau puține și au fost suplimentate prin mobilizarea rezerviștilor, care în ciuda faptul că în imensa lor majoritate proveneau din mediul rural (82% din români locuiau la sate în 1912), unde urmau să facă ordine, s-ar fi prezentat la apel și ar fi dat dovadă de disciplină (cel puțin în Olt). Și pe plan național, situația a fost nesperat de bună – ne putem imagina ce s-ar fi întîmplat dacă întregi unități de militari-țărani, cu tot cu arsenalul din dotare, s-ar fi alăturat rebelilor. România ar fi cunoscut un adevărat război civil, iar intervenția marilor imperii cu care ne învecinam nu ar mai fi fost doar un zvon, ci o posibilitate reală. Neavînd experiență combativă, Garda Civică olteană a fost cuprinsă de panică atunci cînd a auzit focuri de armă. Care nu erau cele ale vandalilor, ci ale unor liceeni din apropierea orașului, cărora li se dăduseră arme ca să-și apere școala de agricultură și care, din teribilism, trăgeau la întîmplare. O scenă care l-ar fi uns pe suflet pe Caragiale trăind la Berlin. 

Remarcabil la mărturia lui Anghel este faptul că nu face economie de critici la adresa marilor proprietari, care au dat dovadă de rapacitate și au pus paie pe foc, prin conduita lor nerezonabilă, lacomă și meschină, punînd interesul lor deasupra celui național. El condamnă ferm încercările acestora de a-i exploata pe țărani, care nu aveau pămînt sau prea puțin, fiind nevoiți să-l ia în arendă, să-l muncească și să returneze o bună parte a recoltei proprietarului sau arendașului (care în Moldova, de multe ori, erau evreu, răscoala de la 1907 dezvoltînd și o componentă antisemită – moșia Flămînzi, care aparținea de drept boierului moldovean Mihalaki Sturdza ce trăia în Franța, era exploatată de Mochi Fisher). Anghel oferă mai multe exemple în acest sens. Un proprietar din nordul județului a dorit să ridice o biserică impresionantă, care să-l facă nemuritor, însă construcția ei a dovedit că-i depășea puterea financiară. Și atunci s-a gîndit să-i oblige și pe țărani – care, e drept, ar fi beneficiat – să contribuie financiar, ceea ce nu a fost pe placul țăranilor, oricum pauperizați, care abia își duceau zilele. Un subprefect de modă veche i-a relatat lui Anghel o altă pățanie care trăda caracterul unora dintre proprietari: „Înainte de răscoale, dacă poposeam la unul dintre proprietarii din plasa mea și ceream și eu să-mi răcoresc gîtul cu o sticlă de vin, nu era unul să nu-mi răspundă: Ce păcat, D-le subprefect, că am terminat vinul chiar deunăzi. Și ei, după cum văd în jalbele lor, aveau pivnițele pline cu sute de vedre de băutură”. Aceasta pentru că, după ce violențele au fost curmate, autoritățile județene au întocmit un centralizator al bunurilor și proprietăților distruse în vederea despăgubirii proprietarilor, fapt care este deplîns în finalul relatării de către Anghel. Din fondurile obținute drept despăgubiri ar fi apărut conace încă și mai somptuoase decît cele incendiate de răsculați. În același timp, prefectul a încercat să împiedice răzbunările aleatorii ale proprietarilor care, văzîndu-și bunurile distruse, nu erau foarte împăciuitori. Tindem să credem că Anghel este de bună-credință cînd declară că au fost numai 67 de oameni uciși de Armată, care a adoptat tactica folosită în războaiele coloniale – cea a coloanelor mobile (dotate și cu tunuri) care îi vînau pe rebeli. El a asistat la un astfel de eveniment sîngeros, cînd răsculații, care erau siguri că trupa nu avea să asculte ordinul ofițerului și nu avea să tragă, s-au înșelat amarnic, iar șarja lor a fost secerată de tirul puștilor. După ce situația s-a mai calmat, înfricoșați, țăranii înălțau pe acoperișuri ștergare albe, spre amuzamentul unui colonel, care-i certa astfel: „Dar cu cine ați avut voi război, măi, de scoateți albiturile astea?“. Apoi au urmat reținerile. Arestul din Slatina era plin, iar în fața lui se perindau soțiile sau mamele țăranilor încarcerați, care le aduceau mîncare. În iunie 1908, C.D. Anghel a fost numit prefect de Prahova, ceea ce putea fi considerat o avansare. De numele lui se leagă redactarea unei Dări de seamă în fața Consiliului Județean (o adevărată radiografie condensată a județului Prahova în anii 1908-1909 care s-a păstrat căci a luat forma unei cărți, tipărite la Ploiești, la Institutul de Arte Grafice Progresul, în 1909).

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).