Recunoștința

Zilele astea m-am gîndit la binefăcătorii mei. Nu la prieteniile din axa orizontală a relațiilor umane, ci mai degrabă la oamenii din axa verticală, la acei oameni mari care, deși poziționați ierarhic, profesional și uman mult deasupra noastră, ne întind mîna cu generozitate și ne ajută să urcăm treptele unei scări pe care, altfel, n-am fi avut curajul nici măcar să o atingem. Vorbind despre „scară” nu vorbesc neapărat despre carieră, ci despre o întreagă gamă valorică pe care generozitatea cuiva o făurește în noi – emoție, uluire, încredere, validare și, cel mai important, dorința de a da mai departe, la rîndul nostru, generozitatea primită, construind în noi experiența, pentru mine inestimabilă, a recunoștinței.

Dar spun „pentru mine” căci, privind la lumea din jurul meu, am oarecare îndoieli că recunoștința mai este percepută ca o valoare. Mi-am dat seama că mi-e foarte greu să găsesc oameni care să-și mărturisească cu bucurie gratitudinea lor pentru cineva care, la un moment dat, i-a ajutat. Unii n-au avut norocul să întîlnească, în drumul lor, catalizatori pentru a trăi această experiență. Însă alții, indivizi care au beneficiat din plin de pe urma unor binefăcători, nu doar că nu îi mai recunosc ca atare, aruncîndu-i într-o uitare cruntă, dar ajung chiar să-i denigreze, renegînd cu vehemență ajutorul primit odinioară.

M-am întrebat, așadar: ce îi face pe unii să-și refuze experiența recunoștinței? Este o cauză a vremurilor narcisiste pe care le trăim? Este ingratitudinea contagioasă? Se propagă oare ca un virus sau, pur și simplu, nu mai recunoaștem recunoștința?

Și ce este, pînă la urmă, recunoștința? O primă dilemă mi-a oferit-o definiția laconică a DEX-ului online, potrivit căreia recunoștința este „o obligație morală pentru binefăcător”. Însă putem oare pune gratitudinea în ecuație cu obligația, fără a întina însăși ideea de generozitate? Căci dacă simțim că generozitatea cuiva ne constrînge, înseamnă că avem îndoieli asupra purității actului în sine și, în loc s-o acceptăm ca pe un dar, ca pe o conexiune la ceea ce Platon numea „cunoașterea supremă”, Binele, o primim ca pe o povară pe care va trebui s-o decontăm cu prima ocazie.

Ideea obligației de a răsplăti un binefăcător este una străveche. Democrit, de exemplu, susținea că favorurile cuiva pot fi acceptate doar dacă vei ști cu siguranță că i le vei putea răsplăti cu asupra de măsură. În 1980, Martin Greenberg, profesor de sociologie la Universitatea din Pittsburgh, îl contrazicea. În lucrarea sa, A Theory of Indebtedness, sociologul diferențiază clar conceptul de „îndatorare” de cel al „generozității”, susținînd că dacă îndatorarea se referă la un act pragmatic între cel care oferă și cel care primește, recunoștința este o valoare morală intrinsecă, nicidecum o datorie decontabilă.

Totuși, dacă e să ne gîndim la perioada copilăriei, care este primul instrument pe care adulții din jurul nostru ni-l furnizează pentru integrarea socială? Să spunem „mulțumesc”, de fiecare dată cînd ni se oferă ceva, chiar dacă vrem sau nu, chiar dacă ne place sau nu. Trebuie să spui „mulțumesc” pentru că așa se face, așa este frumos, așa se cuvine.

E posibil ca unii să rămînă la acel stadiu. Să nu evolueze emoțional îndeajuns pentru a fi capabili să facă diferența între un „mulțumesc“ mecanic și o atitudine de recunoștință. Pentru unii, faptul că îi ajuți în carieră, le salvezi viața sau le întinzi solnița peste masă este același lucru, gratitudinea lor limitîndu-se la nivelul infantil în care verbalizează un „mersi” absent, nefiind în stare să absoarbă întregul univers al generozității cuiva. 

Pe de altă parte există mefienții, cei care nu cred că generozitatea cuiva poate fi total dezinteresată.

În The Debt of Gratitude: Dissociating Gratitude and Indebtedness (2010, Universitatea din Washington), cînd cele două concepte, îndatorarea și recunoștința, se suprapun, emoțiile pe care generozitatea le trezește sînt percepute într-un mod negativ: simțindu-se obligat la recunoștință, beneficiarul ajunge să-și evite binefăcătorul sau chiar să se revolte, căzînd în ingratitudine.

Însă ingratitudinea are la bază mult mai multe ingrediente, nefiind o simplă mefiență sau o neînțelegere a unui gest.

Ingratul are o memorie scurtă – se spune despre cineva care uită de beneficiarul său. Totuși, trăim într-o lume în care sîntem educați în ideea narcisismului, în care totul ni se cuvine, iar ingratitudinea nu mai este doar o chestiune de uitare a binefacerii, ci de negare vehementă a acestui ajutor. Ingratul, a cărui carieră a fost înlesnită de un beneficiar, își spune că ar fi reușit oricum, ba mai mult, sînt unii care ajung să aibă impresia că ei au fost cei generoși îndeajuns cînd au permis altora să-i ajute.

Bineînțeles, în fața acestor atitudini de aroganță, nu poți să nu te întrebi: dar unde s-a rupt doaga? Probabil, pe drumul hurducăit al vanității.

Hegel, unul dintre filosofii care au tratat îndelung nevoia oamenilor de a se afirma, susține că aceasta este o etapă evolutivă – să fii recunoscut înseamnă că vrei să te distingi de alții, că ai o valoare, că însemni ceva, atît pentru o comunitate, cît, mai ales, pentru tine. Or, aici apare buba – cînd nevoia de a te valida devine atît de puternică încît nu poți admite existența unei conștiințe superioare ție.

În evoluției conștiinței, Hegel identifică mai multe straturi. Primul aparține conștiinței imediate – un nou-născut percepe lumea ca pe un carnaval de senzații, fără a putea înțelege ceea ce vede, formele, sunetele, culorile nu semnifică pentru el nimic. În jurul său nu există indivizi, ci un melanj eterogen de percepții. Progresiv, însă, nou-născutul începe să separe lucrurile, să distingă elementele, indivizii se detașează între ei, își recunoaște părinții, senzațiile se particularizează, iar copilul începe să locuiască în mod concret în lumea din jurul lui. În acest moment apare conștiința de sine, iar copilul începe să se perceapă prin ochii celorlalți. Cu timpul, începe să-și înțeleagă acțiunile, să facă distincția între „rău” și „bine”, să înțeleagă ce anume îi face pe cei din jur să-l laude sau să-l certe. Începe, de fapt, să înțeleagă că a intrat în joc, e așa-numitul stadiu al oglinzii, moment în care copilul va prinde dorința de a se afirma, de a striga lumii: „Exist!” și va începe să-și manifeste această dorință – să ne gîndim doar la capriciile pe care le avem cînd sîntem mici, capricii, uneori, manifestate în mod tiranic.

Pentru unii, această dorință este atît de puternică încît provoacă acțiuni negative – încep să ia note mici la școală, se ceartă cu părinții, sînt agresivi cu colegii și chiar cu profesorii. Pe scurt, încep să se dea în spectacol – termen, de altfel, derivat din latină, spectus însemnînd „a fi văzut”.

Acțiunea „spectaculară” tradusă prin agresivitate este, astfel, un mod facil de a te face remarcat, căci provocarea este meșteșugul de a trezi atenția celor din jur. Iar cei care nu reușesc să se distingă prin capacități pozitive, dar au o nevoie patologică de a se afirma, joacă singura carte pe care o au la îndemînă: comportamentul negativ.

Iar această nevoie de afirmare cu orice preț are la bază un sentiment de frustrare. Un copil care nu are parte de suficientă atenție va începe să distrugă lucruri în jurul său doar ca să fie remarcat. Nu contează cum ajungem să fim remarcați, trebuie să fim remarcați. Să faci viața cuiva un iad este tot un mod de a te afirma. Dar, deși primesc atenție, acești oameni nu vor primi niciodată admirație.

Revenind la tema acestui articol, ce se întîmplă cînd acești oameni întîlnesc un binefăcător? Vor putea simți recunoștință sau se vor întoarce cu vehemență, distrugînd persoana care i-a ajutat? Să nu uităm că, pentru ei, nevoia supremă e ca lumea să poarte amprenta lor, nu pe cea a binefăcătorului, pe care, probabil, cel mai înclinați ar fi s-o distrugă.

Dar ceea ce pentru Hegel înseamnă adevărata afirmare este realizarea prin muncă, iar singura amprentă reală pe care o lăsăm în lume este ceea ce am reușit să clădim, nu să distrugem.

Bineînțeles, putem obține validare prin trădare, prin agresivitate, prin violență. Putem obține vizibilitate prin scandal. Putem nega recunoștința pentru cineva care ne ajută și care ne este superior, doar ca să ne erijăm în locul său, ca valoare. Însă toate acestea nu sînt decît niște urme ușor lavabile, nicidecum amprente, căci reala afirmare vine doar cînd produci efecte pozitive în lume.

Cînd opera conștiinței tale lasă în urmă sonorități armonice, nu gălăgii de mahala.