Realist, despre realism în politica externă

9 februarie 2022 La fața timpului

A fost oare actuala criză din Ucraina provocată de o lipsă de realism a politicii externe americane? Potrivit anumitor analiști, dorința liberală de a propaga democrația este cea care a dus la extinderea NATO pînă la granițele Rusiei și care l-a făcut pe președintele rus Vladimir Putin să se simtă tot mai amenințat. Din această perspectivă, nu e surprinzător că Putin reacționează, pretinzînd o sferă de influență analogă cu ceea ce revendicau odinioară SUA în America Latină, prin așa-numita doctrină Monroe.

Acest raționament „realist” are însă o problemă: decizia NATO din 2008 (susținută masiv de administrația George W. Bush) de a invita la un moment dat Georgia și Ucraina să se alăture alianței nu a fost cu adevărat liberală, și nici nu a fost susținută de liberali. Cînd construiesc astfel de raționamente, realiștii evocă perioada de după Primul Război Mondial, cînd liberalismul președintelui american Woodrow Wilson a contribuit la o politică externă legalistă și idealistă, dar nu a reușit să evite cel de-al Doilea Război Mondial.

De aceea, în anii 1940, teoreticieni precum Hans Morgenthau și diplomați ca George Kennan i-au avertizat pe americani că, pe viitor, trebuie să-și întemeieze politica externă pe realism. După cum a explicat Morgenthau în 1948, un „stat nu are dreptul să permită propriilor rețineri morale cu privire la încălcarea libertății să stea în calea acțiunii politice de succes”. Sau, cum a spus mai recent politologul John Mearsheimer de la Universitatea Chicago: „Statele acționează pe cont propriu într-o lume în care cea mai bună cale de a supraviețui este să fii cît mai puternic, chiar dacă asta presupune practicarea unor politici lipsite de scrupule. Nu e o poveste frumoasă, dar nu există alternativă mai bună, atîta vreme cît supraviețuirea e țelul suprem al unei țări”.

Hans Morgenthau

Winston Churchill a creat un precedent istoric faimos al acestei abordări, cînd, în 1940, a preferat să ordone atacarea unor nave franceze care a dus la moartea a 1.300 de aliați ai Angliei, decît să permită capturarea flotei de către Hitler. Tot Churchill a autorizat bombardarea țintelor germane civile.

Chiar dacă mulți observatori au justificat aceste decizii, cînd era în joc supraviețuirea Angliei, ei au condamnat atacul cu bombe incendiare asupra Dresdei, întrucît, la acel moment, victoria în Europa era deja asigurată. Churchill putea invoca imperativul supraviețuirii pentru a justifica încălcarea legilor morale în perioada de început a războiului; dar, mai tîrziu, cînd supraviețuirea nu mai era în joc, el nu a mai fost îndreptățit să o facă.

În general, astfel de situații disperate sînt rare, iar cei mai mulți lideri sînt eclectici atunci cînd aleg hărțile mentale cu care navighează în lume. De aceea, atunci cînd Donald Trump a fost rugat să explice reacția sa cumpătată față de asasinarea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi, el a spus: „America înainte de toate! Lumea e un loc foarte periculos!”.

Atunci cînd realiștii descriu lumea ca și cum nu ar exista alegeri morale, ei nu fac decît să își ascundă propria alegere. Supraviețuirea poate fi o prioritate, dar nu e singura valoare care merită apărată. De cele mai multe ori, politicile internaționale din ziua de azi nu mai au ca temă supraviețuirea. Realistul inteligent nu ar insista ca NATO să se extindă în Ucraina, dar nici nu ar susține abandonarea cu totul a acestei țări.

În cele din urmă, un realist inteligent știe să distingă între diferitele tipuri de putere. Lipsit de putere, nici un președinte nu poate conduce – acasă sau peste hotare –, dar puterea înseamnă mai mult decît bombe, gloanțe sau resurse. Există trei moduri de a-i convinge pe alții să facă ceea ce vrei tu: coerciția (biciul), răsplata (zăhărelul) și puterea de atracție (soft power). O înțelegere deplină a puterii include toate aceste aspecte.

Dacă lumea asociază o țară cu o anumită atitudine morală, această recunoaștere conferă soft power. Dar, deoarece soft power acționează lent și e rareori suficientă de una singură, liderii vor fi întotdeauna tentați să exercite puterea hard, prin coerciție și răsplată. Ei ar trebui să țină cont că, folosită în exclusivitate, hard power poate avea costuri mai ridicate ca atunci cînd este combinată cu puterea soft a atractivității. Imperiul Roman nu se baza doar pe legiunile sale, dar și pe atractivitatea culturii romane.

În zorii Războiului Rece, Uniunea Sovietică se bucura de un capital solid de soft power în Europa – deoarece i s-a împotrivit lui Hitler – pe care însă l-a pierdut atunci cînd a folosit puterea hard militară pentru a înăbuși Revoluția ungară în 1956 și a invada Cehoslovacia în 1968. SUA, dimpotrivă, au combinat prezența militară în Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial, cu ajutorul financiar și cu susținerea reconstrucției europene prin Planul Marshall.

Puterea soft a unei țări constă în cultura, în valorile și în politicile sale (atunci cînd acestea sînt percepute de ceilalți ca fiind legitime). În cazul Americii, soft power a fost adesea consolidată de discursul folosit de președinții SUA pentru a explica strategiile de politică externă. John F. Kennedy, Ronald Reagan și Barack Obama, bunăoară, și-au expus planurile politice într-un mod care a atras susținere pe plan intern și internațional deopotrivă – în vreme ce Richard Nixon și Trump au avut mai puțin succes în a-i cîștiga de partea lor pe cei din afara țării.

Într-o lume de state suverane, realismul e o componentă inevitabilă a politicii externe. Dar prea mulți realiști se opresc aici, în loc să realizeze că liberalismul și cosmopolitismul au adesea, la rîndul lor, o contribuție importantă. Realismul e un principiu necesar, dar nu și suficient pentru politica externă.

Problema este una de dozaj. Întrucît securitatea perfectă nu e posibilă, o administrație trebuie să decidă cîtă securitate va fi garantată, înainte de a integra în politica sa externă alte valori, precum libertatea, identitatea sau feluritele drepturi. Alegerile de politică externă erodează adesea valorile în favoarea intereselor practice sau comerciale, ca atunci cînd SUA aleg dacă vînd arme statelor totalitare aliate sau dacă condamnă China pentru încălcări ale drepturilor omului. Cînd realiștii compară aceste compromisuri cu decizia lui Churchill de a ataca flota franceză nu fac decît să eludeze adevărata problemă morală.

Dar președintele Joe Biden nu poate ignora această problemă. În prezent, provocarea sa diplomatică este să găsească o cale de a evita războiul, fără să abandoneze Ucraina sau valorile care susțin puterea soft a Americii și rețelele sale de alianțe.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2019).

traducere de Matei PLEŞU

Foto: John Mearsheimer (sus) - wikimedia commons