Războiul lui Putin și modelul economic german
Va supraviețui oare modelul economic german războiului purtat de președintele rus Vladimir Putin împotriva Ucrainei? După cum menționam cu ocazia unei recente discuții la Universitatea Harvard, pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să revizităm istoria economică recentă.
Economia Germaniei s-a transformat după căderea comunismului din 1989. Liberalizarea comerțului cu vecinii estici ai țării a avut trei efecte majore pe plan intern. Mai întîi, a dus la o formă descentralizată de negociere salarială. În al doilea rînd, a avut un efect nivelator asupra conducerii de tip ierarhic a firmelor germane. Și, în al treilea rînd, a extins rețelele de producție germane în Europa Centrală și de Est.
La o primă vedere, deschiderea Europei ex-comuniste – unde costurile forței de muncă sînt mai scăzute – a afectat echilibrul puterii dintre sindicate și federațiile angajatorilor din Germania. Odată cu pierderea puterii de negociere a sindicatelor, negocierile salariale se mută de la nivelul național la nivelul firmelor particulare.
Din cauza acestei noi moderații salariale structurale (așa-numita Lohnzurückhaltung), costul unitar al forței de muncă a scăzut în Germania cu 30%, între 1995 și 2012. Germania a fost singura țară din Europa care a înregistrat un astfel de declin. Chiar dacă scăderea salariilor germane e pusă adesea pe seama reformelor Hartz ale pieței muncii din 2002-2005, datele arată că ele nu au jucat nici un rol în această evoluție.
Deschiderea țărilor ex-comuniste a introdus de asemenea managementul descentralizat. Pe măsură ce comerțul a devenit mai internaționalizat și mai competitiv, inovația și generarea de noi idei au devenit tot mai importante. Pentru a încuraja creativitatea angajaților, firmele germane au delegat puterea decizională unor niveluri mai scăzute de conducere.
Această abordare s-a dovedit extrem de eficientă. Cultura antreprenorială germană s-a orientat în tot mai mare măsură spre calitate, iar acordarea de putere de decizie nivelurilor mai scăzute de conducere le-a permis firmelor să introducă noi game de produse apreciate de clienți. Firma germană (de mărime mijlocie) tipică a obținut, prin recursul la managementul descentralizat, o triplare a cotei pieței de export, spre deosebire de firmele fidele stilului de management centralizat, care nu au înregistrat astfel de creșteri.
În sfîrșit, deschiderea Europei ex-comuniste a dus la extinderea rețelelor de producție, care a redus costurile și a ajutat Germania să facă față scăderii severe a mîinii de lucru calificate. Vecinii răsăriteni ai Germaniei au pus la dispoziție o rezervă vastă de forță de muncă calificată, cu precădere ingineri. În 1998, 16% din populația acestor țări avea studii superioare, față de 15% în Germania.
Mai mult, creșterea fondului de capital uman al Germaniei (conform unor măsurători efectuate pentru cinci categorii de niveluri educaționale) a scăzut la o rată anuală de 0,18% în anii 1990, față de 0,75% în anii 1980. De aceea, atunci cînd firmele germane au investit în Europa Centrală și de Est, ele au angajat în filiale de trei ori mai mult personal cu studii superioare și cu 11% mai mulți angajați în domeniul cercetării decît în compania-mamă.
Spre sfîrșitul anilor 2000, lanțurile de aprovizionare astfel rezultate au redus costurile și au sporit productivitatea multinaționalelor germane cu mai bine de 20%. Germania a devenit, din beteaga Europei anilor 1990, puterea economică a zilelor noastre.
Va supraviețui această orînduire invaziei rusești din Ucraina? Pentru a răspunde acestei întrebări, ne-ar ajuta să revizităm perioada care a urmat crizei financiare globale din 2008. Chiar dacă lanțurile de aprovizionare transnaționale au fost un motor principal al globalizării – după căderea comunismului și, mai ales, după ce China s-a alăturat Organizației Mondiale a Comerțului în 2001 –, ele au încetat să se extindă după 2008. Creșterea incertitudinii la nivel global a dus la o tendință accelerată de relocare a lanțurilor de producție (reshoring) în țările cu venituri ridicate, inclusiv în Germania. Riscul incapacității de livrare a unor bunuri-cheie a determinat firmele din țările cu venituri ridicate să-și reevalueze rețelele de producție.
Criza financiară mondială a pus capăt hiperglobalizării, dar pandemia de COVID-19 pare să fi declanșat deglobalizarea. Coronavirusul a adus un grad de incertitudine fără precedent, care sporește efectele remanente ale șocului din 2008. Alături de Kemal Kilic de la Universitatea Ludwig-Maximilian din München, estimez că pandemia de COVID-19 a redus lanțurile de aprovizionare globale cu 35%, pe baza cotei reprezentate de bunurile importate din țările în curs de dezvoltare ca parte a importurilor totale.
Acum, războiul lui Putin accelerează deglobalizarea începută de COVID-19. Războiul a propagat unde de șoc pe întinsul întregii economii mondiale și a sporit o dată în plus incertitudinea globală. Mai rău, agresiunea Rusiei pare să fie doar una dintre manifestările violente ale unei tendințe autoritariste mai extinse.
O lume a unor autocrații tot mai manifeste nu e tocmai favorabilă comerțului, lanțurilor de aprovizionare globale și investițiilor străine directe. Iar acțiunile recente ale Chinei sînt cît se poate de îngrijorătoare. China a aplicat sancțiuni pentru importurile din Lituania, pe motiv că țara baltică găzduiește o reprezentanță taiwaneză, și a impus taxe de import pentru Australia, după ce oficiali australieni au criticat blocarea de către China a investigației pentru stabilirea originii pandemiei.
Din păcate, instrumentalizarea comerțului a devenit o practică curentă care, cumulată cu șocul războiului dus de Putin și cu menținerea incertitudinii aduse de pandemie, va prelungi disfuncția lanțurilor de aprovizionare. Cu cît aceste disfuncții vor dura mai mult, cu atît mai mare va fi probabilitatea ca firmele să-și reorganizeze complet lanțurile de aprovizionare. Janet Yellen, ministrul Sistemului Federal de Rezerve al SUA, a sugerat deja că „relocarea în țări prietene” (friend-shoring) ar trebui adăugată pe lista opțiunilor strategice comerciale, alături de relocarea externă (reshoring) și de relocarea „acasă” (onshoring) a producției. În Germania, relocarea în țări prietene are deja loc. Potrivit unui sondaj efectuat de ifo Institut (Institutul Leibniz pentru cercetări economice al Universității München), 50% din companiile germane cu lanțuri de aprovizionare în China își reconsideră în prezent operațiunile.
Modelul economic german nu a murit încă. Dar, prin dependența sa ridicată de comerțul internațional și în contextul unui mediu economic și geopolitic actual fluctuant, Germania e predispusă să se confrunte cu probleme mai mari decît alte țări dezvoltate. Pentru Germania, cea mai bună cale de a-și menține modelul economic adoptat după încheierea Războiului Rece este diversificarea relațiilor comerciale, astfel încît să poată evita expunerea excesivă la instabilitatea unei anumite țări sau regiuni.
Dalia Marin, profesor de Economie internațională la Școala de management a Facultății Politehnice din München, este bursier cercetător la CEPR (Centrul pentru Cercetare în Politică Economică) și bursier nerezident la Bruegel (Brussels European and Global Economic Laboratory).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
Foto: Thyssen-Krupp, Essen, Germania (wikimedia commons)