Pustiul refuzat

Într-o omenire în care domnește teroarea generalizată, simțim cotidian – acum, poate, mai mult ca niciodată – undele de șoc ale nenumăratelor conflicte care bîntuie planeta. Izbindu-ne constant de provocările pe care destinul și vremurile ni le scot în cale, încercăm, dacă nu să eludăm realitatea – imposibilă misiune! –, cel puțin să-i atenuăm consecințele. Opțiunile post-traumatice nu oferă prea multe căi de izbăvire, terapiile sînt rare și limitate ca efect benefic. Cultura, fără tăgadă, cu tot spectrul ei de disponibilități, poate deveni o miraculoasă farmacie care, în anumite cazuri, te poate repune pe linia de plutire. „Terapiile nu sînt pentru vindecare, ci pentru a te obișnui cu boala”, ne spune Haruki Murakami, cunoscutul scriitor japonez, lucru pe care îl bănuim cu toții, mai ales cei trecuți prin experiențe dificile, dar pe care îl mascăm deliberat în speranța unei iluzii: completa  vindecare. Cîteodată și iluzia poate deveni realitate, de ce nu?

Dictonul, devenit truism, „Fără cultură o țară moare!” mi se pare o exagerare. O țară moare fără pîine, cu certitudine, iar absența culturii, tot o certitudine, o coboară pe o treaptă inferioară a scării ce ordonează devenirea istorică. Eludarea cu bună știință a acestei componente importante din tezaurul unei națiuni este semnul unei condamnări la anonimat.  

Ion Heliade Rădulescu, trăind într-un secol ceva mai liniștit, a avut răgazul îndemnului la iluminarea culturală a semenilor: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”. Indiferent de provocările lui Cronos, e necesar ca pana și hîrtia să ne fie mereu în preajmă, momentul inspirației să ne găsească pregătiți. Pe cît e cu putință.

Nu la fel stau lucrurile în alte spații și în alte vremuri. Deciziile pripite născute din nestinsa cenușă a ororilor istoriei stau la baza declanșării unor impulsuri ce duc la regretabile ciuntiri ale tezaurului cultural, tezaur dobîndit în milenii de trudă și renunțări. Eroarea de perspectivă nu ne lasă indiferenți, iar aberațiile sînt taxate corespunzător.

Theodor Adorno, unul dintre întemeietorii „Școlii de la Frankfurt”, într-un cunoscut aforism, deseori citat, afirma: „A scrie o poezie după Auschwitz este o barbarie”. Poeții nu au ținut cont de năstrușnica idee a filozofului german, iar „pustiul” poetic prefigurat, din fericire, nu a urmat Holocaustului. Poezia, mai mult influențată de módele momentului și de pattern-urile paneuropene, ca să rămînem pe continent, nu a trecut în umbră nici tragicele evenimente istorice, fie ele chiar barbare, ba chiar le-a asimilat, transfigurîndu-le prin mijloacele specifice de exprimare într-o arvună dată supraviețuirii, prin bucuria indusă de vers.  

Un mare poet, Paul Celan, a scris în limba germană, „limba criminalilor care mi-au ucis părinții”, cum el însuși mărturisește. Îngrozit de destinala „întorsătură”, nu mai putea face nimic, era prea tîrziu pentru a-și mai putea schimba uneltele poetice. Poate nici nu era necesar, nu idiomul se făcea vinovat de derapajele nației, iar a face tabula rasa dintr-o glorioasă cultură ar fi însemnat o altă barbarie. 

Recent, în urma unei pilduitoare lecturi, am rezonat cu autorul la o însemnare în consonanță cu ideea de mai sus.

Viktor E. Frankl este un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, profund marcat de atrocitățile naziste, ai cărui părinți și soție au sfîrșit în „cîmpurile concentraționare” de tristă amintire. Profesor de neurologie și de psihiatrie la Universitatea din Viena, conferențiar de succes la multe universități americane, tatăl „logoterapiei”, el pomenește în cartea sa Omul în căutarea sensului vieții, Editura Meteor Press, o interesantă replică dată unei cititoare de peste Atlantic. 

Stilul interogativ, direct și agresiv, tipic feminismului american, de parcă cel vizat ar fi fost Unchiul Sam, nu un reputat savant, masca o frustrare convertită într-un viguros reproș: „Cum de continuați să scrieți o parte din cărțile dumneavoastră în limba germană, limba lui Adolf Hitler? Ca răspuns, am întrebat-o dacă are cuțite în bucătărie și, cînd mi-a spus că da, m-am prefăcut îngrozit și șocat, și am exclamat: cum de vă mai folosiți de cuțite după ce nenumărați criminali le-au folosit pentru a-și înjunghia și ucide victimele?!”.

Nimic de adăugat, nimic de comentat.

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.