Psihologul școlar și medicalizarea sistemului de educație

22 iunie 2021   La fața timpului

În ultimele săptămîni a fost pusă în dezbatere publică ideea contractării unor psihologi care să ofere servicii profesionale de sănătate mentală pentru elevi. Momentul de vizibilitate publică maximă a fost în data de 27 mai, cînd a avut loc o dezbatere la Comisia pentru Învățămînt, Tineret și Sport a Senatului. Din păcate, formularea temei de discuție – „Psihologii școlari. Angajați sau contractați?” –, formatul acesteia și abordarea problemei sînt simptomatice pentru fenomene foarte îngrijorătoare, semnalînd înlocuirea analizelor lucide ale stării de fapt și a expertizei cu dezbaterea publică și arătînd lipsa de interes pentru consecințele medicalizării sistemului de educație.

Orice proces ar fi trebuit să pornească de la o analiză, realizată de experți și asumată de organizațiile promotoare. Din păcate, la discuțiile din 27 mai, s-a văzut cum dezbaterea publică, un instrument de democratizare a procesului de formulare a politicilor publice, este deturnată pentru a înlocui expertiza. În timpul discuției, Daniel David remarca multitudinea de agende divergente care au modelat poziția deja existentă de consilier școlar. Nici psihologului școlar nu i se pregătește o soartă mai bună, în lipsa unui document de referință, întîlnirea de la Senat nefiind nimic altceva decît o ilustrare a modului în care fiecare a încercat să tragă spuza pe turta lui.

Ce ar trebui să ne îngrijoreze însă pe toți, profesioniști și beneficiari, este ignorarea implicațiilor instrumentalizării psihologilor de către diferiți agenți din sistemul de educație. Cînd Monica Anisie, fost ministru al Educației și actuală președintă a comisiei care a inițiat dezbaterea, a spus și a insistat că „psihologii școlari sînt mîna dreaptă a cadrelor didactice”, nu a făcut  decît să ilustreze modul în care psihologii școlari pot fi reduși la un rol de proiectare a puterii altor agenți. Această situație ar fi fost ușor de evitat printr-o trecere în revistă a literaturii de specialitate și a gîndirii filosofice pe tema utilizării medicinei ca mecanism de control social.

Restul articolului îl voi dedica nu unor posibile soluții – cred că acestea trebui dezvoltate prin mecanisme colaborative, nu prin luări de poziție – ci pentru a problematiza pe marginea unor fenomene care pot invalida și deturna munca unui posibil psiholog școlar.

Dar nu avem deja psihologi școlari?

Chiar și pentru profesioniștii din domeniu este complicat să aibă o reprezentare clară a serviciilor oferite de școală. Motivele țin parțial de istorie și parțial de sistemul de pregătire profesională. Ca să începem să avem o imagine, trebuie să ținem cont de patru dimensiuni: a) poziția ocupată, b) calificările care oferă acces la poziție, c) denumirea sub care este exercitată poziția și d) atribuțiile asociate.

Pozițiile sînt două: consilier școlar și psiholog școlar, dar calificările care oferă acces la acestea sînt semnificativ mai numeroase. Ca să fii consilier școlar poți să fi absolvit pedagogie, psihologie, sociologie, psihopedagogie, pedagogie socială, psiho-sociologie și chiar istorie-filosofie (pentru absolvenții din anii ’80 afectați de afacerea Meditația Transcendentală). Pentru psihologul școlar nu știm care vor fi cerințele, dar este de așteptat să fie specializat fie în psihologie educațională, fie în psihologie clinică.

Acum se complică și mai mult lucrurile. În funcție de calificare, persoana care exercită poziția de consilier școlar se poate autointitula: profesor-psihopedagog, profesor-psiholog, profesor-sociolog sau consilier școlar. Deși fișa postului este aceeași pentru toți, ea include toate posibilitățile, astfel încît fiecare să poată face activități în conformitate cu pregătirea.

Titulatura psihologului școlar este încă în dezbatere și va depinde de alegerea între a-l menține independent de sistemul de educație, cu o progresie în carieră atestată de Colegiul Psihologilor, sau, dacă i se acordă o poziție didactică, cu o progresie similară cu a celorlalte cadre didactice. Evident, Colegiul preferă prima variantă. În contrapondere, în timpul discuției, Mircea Miclea a venit cu niște argumente pertinente legate de modul în care funcțiile didactice nu trebuie să fie funcții de predare și de ce ne-am dori ca viitorul psiholog școlar să fie parte din colectivul didactic al școlii.

În fine, o altă dimensiune a complexității vine din faptul că, în baza calificării, consilierii școlari cu atestat de liberă practică în diferite ramuri ale psihologiei pot și sînt încurajați să facă uz de acestea în programe implementate de centrele județene de resurse și asistență educațională. Cu alte cuvinte, avem deja psihologi angajați pe postul de consilier școlar, care pot, în mod voluntar, să-și folosească competențele, dar nu știm cîți și cum o fac. Cu siguranță, relația dintre consilierul școlar și poziția propusă de psiholog școlar va fi una complicată.

Cine există și cine subzistă?

Nevoia unui ghid de navigare a denumirilor sub care sînt oferite servicii de consiliere educațională, în carieră și psihologică, ca acela de mai sus, este un simptom al unei probleme nici mai mult, nici mai puțin decît de ontologie.

Cînd sînt articulate politicile publice, conștient sau inconștient, promotorul operează cu propria ontologie. Întrebarea la care trebuie să răspundă este dacă sistemul este cel care există, iar persoanele implicate au o formă de subzistență în raport cu el, sau invers – dacă personale sînt cele care creează sistemul, văzut ca o emanație temporară. În viața de zi cu zi și în discursul public nu sînt mulți cei care pun la îndoială că a doua versiune este cea care ar trebui să fundamenteze orice decizie. În schimb, dacă ne uităm la procesele în care se încadrează și dezbaterea despre poziția psihologului școlar, este greu de argumentat că politicile nu tratează sistemul și instituțiile care-i conferă corporalitate ca fiind existența primară.

Ce înseamnă în termeni practici? Exact ce vedem în dezbaterea de la Senat: discutăm despre cum îi normăm, cum îi contractăm și cum îi denumim pe oameni, nu despre prezența lor împreună cu alți oameni și efectul pe care munca lor îl are.

O altă perspectivă asupra aceleiași probleme: prin ignorarea dificultăților de a recruta orice fel de personal calificat, nu doar didactic sau medical, care să lucreze în mediul rural, știm că propunerea va rata întîlnirea cu mulți dintre potențialii beneficiari. Mai rău va fi că, în toate documentele de politici publice, problema va fi prezentată ca fiind rezolvată, iar găsirea unui profesionist care să lucreze efectiv va fi un detaliu secundar.

Astfel, insuficiența ontologică, de care sînt învinovățiți oamenii, este folosită ca justificare pentru ignorarea realității și construirea unei abordări decontextualizate, care să servească nemijlocit entității care „există cu adevărat” – ministerul –, nu celor care „subzistă” în umbra ei.

Control cu mănuși de catifea

Nu este nimic nou în utilizarea profesioniștilor în sănătate mentală pentru a exercita control social. Există o întreagă literatură pe această temă. Nu toate manifestările acestui fenomen au fost însoțite de conștiința unei lupte politice. De multe ori, rațiunile sînt mai banale și mai insidioase, cum ar fi dorința de a-ți face munca mai ușoară.

Variațiuni ale cererii „Ia-l și pe ăsta la cabinet ca să-mi pot ține ora” sînt o realitate cotidiană, pe care consilierii școlari deja o cunosc foarte bine. Cînd însă ea va fi adresată unei persoane cu funcția de psiholog, i se va adăuga și așteptarea ca elevul/eleva să iasă din cabinet cu un diagnostic care să poată exonera orice eventual eșec al practicilor educaționale.

Persoanei care beneficiază de actul medical la cererea unui terț i se ia caracterul de agent în propria viață și în menținerea propriei sănătăți. Ea este pusă în situația de a duce în public o parte din viața ei privată, într-o manieră brutală.

Faptul că în discuția de la Senat nu a trezit nici o reacție sugestia de a-i face pe psihologi instrumente ale cadrelor didactice arată fie o lipsă de conștiință critică, fie prezența unei autorități care o suprimă. În oricare variantă, ce vedem este că instituția educațională vizează monopolizarea adevărului medical și transformarea lui într-un instrument de control social.

***

Oferirea de servicii de informare, de direcționare și de screening prin intermediul unor profesioniști în sănătate mentală este un scop care merită explorat. Traducerea lui într-un corp de practici nu trebuie să ignore potențialul de a fi deturnat în scopul legitimării unor fenomene incompatibile cu proiectul unei societăți democratice.

În modul în care este articulată în prezent propunerea – fără o ancorare în date de cercetare și cu mulți actori cu agende divergente –, ea are toate șansele să contribuie la adîncirea inegalităților și la crearea unor dinamici sociale negative.

În termeni de cunoaștere, avem suficiente resurse de la care să pornim – studii și practici locale și din toată lumea –, dar ele trebuie mai întîi contextualizate, iar apoi prezentate actorilor implicați. Mai rămîne doar să convingem ministerul că nu este el realitatea ultimă și poate vom putea să punem pe picioare un proces consultativ cu șanse de succes.

Mihai Iacob este psiholog și cercetător în educație, fiind specializat în consilierea în carieră. A lucrat ca cercetător la Institutul de Științe ale Educației (2008-2020) și este în prezent doctorand al Universității din București.

Mai multe