Pînă să ne fie bine-bine, ne e binișor

Aveam 20 de ani la Revoluție. La 18, cînd am terminat liceul, comunismul era pe sfîrșite. Poate de aceea nu am reușit să mă angajez imediat după liceu. Nu m-a luat nimeni de pe stradă „să mă bage la serviciu“ – cum se spunea atunci. Dimpotrivă. Am tot căutat și nu mă angaja nimeni, nicăieri. Am apelat, în final, la P.C.R. – Pile, Cunoștințe și Relații. Aveam o vecină care era secretară de partid la fabrica de confecții din oraș și, grație intervenției ei, m-am trezit – cu șorțuleț albastru și batic alb cu buline albastre – ursitoreasă la fabrică.

De acolo, întîmplările vieții – nu o cunoștință sau un concurs cu probe clare – m-au adus la jumătatea primului an de libertate, în iunie 1990, la ziarul local. (Scrisesem un apel umanitar prin care voiam, în fabrică, să adunăm bani pentru un copil bolnav. Cu textul acela m-am dus la ziarul local. Le-a plăcut cum am scris și m-au rugat s-o mai fac. Așa am ajuns să lucrez acolo.)

De atunci, am tot schimbat job-uri. Singurul loc unde am ajuns fără să cunosc pe cineva a fost o companie britanică. Aș spune că nu e foarte relevant în presă, pentru că e unul dintre domeniile în care angajările se fac, în special, pe bază de recomandări, experiențe, portofolii.

Relevant – spun eu – e faptul că, la un moment dat, am ajuns la o instituție de presă de stat, unde nu am rămas tocmai pentru că nu „am avut pe cineva“. Lucru care mi s-a spus foarte clar, de la cel mai înalt nivel: „Ești grozavă, te vrem… dar dacă ai avea și tu pe cineva, undeva… să pună o vorbă bună pentru tine…“ N-am avut. Așa că am plecat și mi s-au creat toate condițiile pentru asta.

Am făcut această scurtă introducere pentru că găsirea unui loc de muncă a fost printre primele lucruri de care m-am lovit atunci, în perioada aceea imediat înainte și imediat după Revoluție. Iar acum, după 30 de ani, sînt situații în care iese la iveală ceea ce numim deprofesionalizarea și decredibilizarea instituțiilor statului. Vorbim aproape în fiecare zi despre funcționari aroganți, despre șefi de instituții și șefi de guverne agramați, nepregătiți, cu diplome false sau lucrări de doctorat plagiate, corupți, indolenți.

Cazul Caracal, de exemplu, a scos la iveală lipsa de pregătire la STS,  Poliție, Parchete. Cazul Colectiv – dezastrul din Sănătate, Pompieri, Primărie și așa mai departe. Spunem, de fiecare dată, că ucide corupția. Dar și indiferența și prostia ucid. Și cred că am ajuns aici și din cauza acestui sistem de Pile, Cunoștințe, Relații, pe care l-am moștenit din comunism și care a crescut și s-a dezvoltat incredibil.

Ce s-a mai schimbat imediat după 1990? Incredibil, în casele noastre, s-a făcut lumină și s-a făcut cald, ca o binecuvîntare. Numai că, după 30 de ani, sînt mii de case fără curent electric și altele – care nu se regăsesc în nici o statistică în mod explicit – unde e frig, pentru că oamenii fac economie. Sînt casele acelea ale pensionarilor, în care frigiderul nu e ținut în priză iarna, în care apa picură în ligheane, pentru că așa nu este înregistrată de apometre, și cine știe ce alte metode de economisire am inventat, așa cum în comunism inventaserăm metode de supraviețuire.

Nu spun că înainte era mai bine. Departe de mine gîndul ăsta. Exclus, chiar. Dar nu știu cum se face că, aproape la fiecare schimbare în bine de după Revoluție, apare și cealaltă parte a monedei. Parcă fiecare lucru bun a adus cu el unul sau mai multe lucruri rele.

Libertatea de exprimare, de exemplu. Nici nu ne mai putem imagina cum ar fi să mai fie ca înainte. Ne uităm spre Rusia, spre Turcia, ba – uneori – și spre Ungaria, ca să dau doar cîteva exemple din apropierea României, unde libertățile presei, și nu numai, sînt serios limitate. Și nu ne place. Ba chiar ne amintim cum, în timpul guvernării Năstase, resimțeam și noi din plin presiuni de tot felul. Și nu ne-a plăcut. Dar nu putem să nu vedem și unde am ajuns. Avem o presă deprofesionalizată și ea, lipsită de credibilitate. Se vorbește mult, se manipulează mult. 

Dar poate că așa trebuie să fie. Poate că înainte să ne fie bine-bine, trebuie să ne fie cînd bine, cînd rău. Durează pînă găsim echilibrul. Nu e lucru ușor.

Și mai cred că, înainte să se facă presa bine, publicul o va lua înainte. Știe deja să discearnă știrile care i se dau.

Consumerismul. Cred că ăsta e un cuvînt nou pentru noi, după comunism. Am început să găsim de toate în magazine și am început să cumpărăm de toate. Mult. Să fie. Congelatorul trebuie să fie plin, de parcă vine sfîrșitul lumii. Oala în care se face mîncare trebuie să fie mare, nu contează că aruncăm jumătate. Coșul de cumpărături e musai să fie și el plin. Am descoperit fructe exotice, ingrediente sofisticate. Luăm de toate. Cum ziceam – să fie. Așa ne simțim noi în siguranță. Și, pînă să ne fie bine-bine, ne e binișor.

Numai că toate mărfurile alea de pe rafturi nu prea sînt ce par a fi. Dublul standard a fost chiar recunoscut oficial, recent. Ne bucurăm că sînt rafturile pline, dar știm ce mîncăm? Ne bucurăm că avem infinite magazine de pantofi, dar ați văzut că un pantof luat de la aceeași firmă din România ne ține mai puțin decît unul luat de la aceeași firmă din Germania?

Extraordinar e și că avortul a fost liberalizat și că femeile pot să decidă ce să facă cu corpul lor. Așa am ajuns să fim țara cu cele mai multe întreruperi de sarcină din Uniunea Europeană. În loc să învățăm să evităm sarcinile nedorite. În zona rurală, încă provoacă zîmbete o discuție despre prezervative.

Libertatea de mișcare, un alt exemplu. Minunate sînt vacanțele noastre în străinătate! E extraordinar că putem lucra în alte țări și să cîștigăm mai bine. Dar, iarăși, nu pot să nu văd dramele migrației: copiii rămași singuri, familii distruse, depopulare, lipsa forței de muncă, îmbătrînirea populației. După 30 de ani, vorbim despre cum să-i aducem acasă pe românii plecați. Nu cred că-i mai aducem. Rămîn acolo, mai ales dacă acolo sînt copiii lor, care deja sînt a doua generație de emigranți. Prima e întotdeauna de sacrificiu și o să rămînă toată viața cu nostalgia locului din care a plecat. A doua are rădăcini mai puternice în țara de adopție. De-abia a treia e de-a locului.

Încă încerc să găsesc lucrul acela de bine care să nu fie amestecat cu mai mult sau mai puțin rău. Dar, în viață, lucrurile nu sînt albe sau negre. Le luăm așa cum vin.

Spuneam că sînt minunate vacanțele noastre în străinătate. Lor nu le găsesc un cusur. Poate tocmai pentru că pe acolo binele e mai așezat și nu mai are obiceiul să vină la pachet și cu ceva rău.

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio Europa FM.

Foto: Lucian Muntean