Orientarea spațială și limba

În faimoasele ei lucrări și conferințe, Lena Boroditsky, profesoară de psihologie cognitivă la Universitatea Stanford, se referă, printre altele, la vocabularul folosit de o comunitate de circa două-trei sute de vorbitori din nordul Australiei, pe nume Kuuk Thaayorre, în relație cu spațiul. Thaayorrii au puncte de reper obiective: nordul, sudul, estul, vestul. „(...) aceasta înseamnă că trebuie să spui Ai o furnică pe piciorul dinspre sud-est sau Mută ceașca mai la nord nord-vest”, susține Boroditsky, precizînd că ești obligat să fii foarte orientat, altfel nu poți vorbi clar. Anterior, marii lingviști ai spațiului american (Boas, Bloomfield) arătaseră importanța punctelor cardinale în exprimarea de zi cu zi a multor grupuri etnice studiate de ei (independent), remarcînd recordul numeric de pronume demonstrative care arată locul, la eschimoși: pe lîngă /manna/ și /iŋŋa/, echivalentele pentru acesta și acela, eschimoșii mai spun /anna/ acela dinspre nord, /qanna/ acela dinspre sud, /panna/ acela dinspre est, /kanna/ acela de jos, și /sanna/ acela din ocean. Rezultatul, susțin cognitiviștii de azi, ar fi o profundă diferență între abilitățile navigaționale și cunoștințele spațiale ale celor care se exprimă așa, și ceilalți (europeni, americani ș.a.).

Daniel Everett, despre care am scris în articolele anterioare, notează că tribul amazonian Pirahã se orientează fie în funcție de rîul Maici, pe malurile căruia trăiește (adverbele folosite fiind de tipul în susul rîului, în josul rîului, spre rîu), fie în funcție de junglă (în junglă). Aborigenii știau în orice moment încotro e rîul, povestește autorul – pe cînd el nu avea nici cea mai mică idee –, iar prima lor întrebare cînd au fost scoși din mediul natural și duși într-o excursie, într-un orășel brazilian apropiat, a fost „În ce direcție e rîul?“. Așa cum știm, o mare parte a lumii folosește cuvinte ca stînga, dreapta, față, spate atunci cînd descrie un traseu, ceea ce înseamnă că punctul de referință este propriul corp, sinele vorbitorului. În contrast, membrii Pirahã nu cunosc noțiunea de stînga sau dreapta, dar nu sînt singurii.

Studiind diverse limbi și culturi ale lumii, o echipă de cercetători olandezi a identificat două moduri principale în care oamenii se orientează în spațiu: în funcție de propriul corp (orientare „endocentrică”, în care centrul, punctul de referință, e în interior – recunoaștem aici grecescul endon), și în funcție de obiectele din jur (orientare „exocentrică” – exo, în afară). În culturile cu care sîntem familiari, în situația în care ți se cere să ghidezi pe cineva aflat lîngă tine, folosești propriul trup ca punct de referință, dar condiția absolută este ca ambele persoane să stea cu fața în aceeași direcție, astfel ca stînga sau dreapta să coincidă. Dacă ni se cer instrucțiuni prin telefon, însă, ne trebuie o orientare obiectivă. Pentru aceasta există sistemul punctelor cardinale – nord, sud, est, vest –, numai că, trăitori în orașe fiind, avem nevoie de o busolă în acest scop. Cîți oameni ar fi în stare să indice punctele cardinale fără busolă? Eu, de exemplu, dacă am o biserică ortodoxă în preajmă (nu cunosc situația altor denominații), știu că altarul se află mereu spre est, iar ieșirea din clădire e spre vest. Mai știu că, dacă mașina la care cobor dimineața are unele geamuri înghețate, acelea au stat cu fața către nord. Știu, pur teoretic, că, la munte, copacii au mușchi pe latura dinspre nord, dar nu am verificat niciodată – și cam aici se termină abilitățile mele de orientare.

Deci dispunem de două sisteme de referință. Multe culturi, însă, nu cunosc decît una dintre cele două. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, așa obiective cum le credem, nici direcțiile cardinale nu coincid pe planeta noastră: antropologii descriu culturi care, în loc de patru direcții, au trei, două sau doar una. În această privință, o sursă extraordinară de informații pentru lingviștii cognitiviști și antropologii prezentului o reprezintă limbile minoritare vorbite în părțile mai puțin explorate ale lumii – de exemplu, Africa. Avînd mai puțin de o șeptime din populația Terrei (Europa are cam o optime), continentul african are circa 2.000 de limbi distincte (în contrast, Europa are vreo 300) dintr-un total de 7.000. Așadar, găsim aici cea mai mare diversitate lingvistică.

Două cercetătoare de marcă din domeniul africanisticii de la Universitatea din Köln, Angelika Mietzner și Helma Pasch, din lucrările cărora voi extrage exemplele de mai jos, au studiat limbile vorbite de numeroasele triburi de pe malurile fluviilor Nil și Ubangi. Ele identifică o seamă de surse conceptuale pentru direcțiile cardinale: corpurile cerești (Soarele, Luceafărul/Venus, firmamentul), vîntul, trăsăturile topografice, numele altor grupuri etnice vecine sau evenimente din istoria comunității.

Astfel, Soarele reprezintă cea mai productivă sursă de termeni de orientare spațială, mai ales pentru est și vest. Aceste direcții sînt denumite prin construcții care se traduc prin urcare/ridicare, respectiv coborîre/scăpătare (la fel cum, în vocabularul popular românesc, avem răsărit pentru est și apus pentru vest). În unele limbi, estul mai e denumit „fața soarelui”, „fruntea soarelui”, „ochiul soarelui”, indicînd că soarele ar sta cu fața la vorbitor, cînd răsare. În fine, în alte culturi, estul e „piciorul soarelui”, dar aceeași expresie e folosită pentru a indica direcția opusă, vestul, în unele regiuni din Sudan. În mod singular, limba Bari, vorbită pe malul estic al Nilului, denotează estul prin referire la planeta Venus.

Un sistem hibrid, endo-exocentric, e întîlnit la un număr de grupuri etnice care se orientează în funcție de poziția vorbitorului față de curgerea fluviului Nil: astfel, pentru cei care trăiesc în nordul fluviului care curge de la est la vest, nordul este la stînga, iar sudul este la dreapta. E exact invers pentru cei care trăiesc în alte regiuni unde afluenții Nilului curg de la vest la est. O altă sursă frecvent întîlnită sînt vînturile și musonii care bat în aceste teritorii, ale căror nume sînt extinse, metonimic, pentru desemnarea direcției dinspre care bat. Situația ne e familiară, pentru că o întîlnim și în cultura noastră: crivățul, de exemplu, denumește atît vîntul rece care vine dinspre nord-est (printr-un termen slav care înseamnă strîmb), cît și direcția nord (popular miazănoapte, opus lui miazăzi – sudul, indicat de locul Soarelui pe cer în miezul/mijlocul zilei). În fine, autoarele mai enumeră, ca surse ale acestui vocabular, trăsături perene ale locurilor – rîuri, sate, vîrfuri de munte, chiar păduri, apoi numele altor triburi din vecinătate (cum am zice noi: Mergi spre ardeleni, în loc de vest, sau Apoi o iei spre munteni, în loc de sud), și chiar elemente de istorie colectivă. Maasai sînt un grup etnic care a plecat dinspre nordul continentului, migrînd, de-a lungul timpului, tot mai mult către sud, astfel că nordul e indicat prin cuvîntul kōpekob, care înseamnă „loc de plecare, origine”, iar sudul este o’meroi, „luptă, război”, arătînd semnificația, în această cultură, a drumului către sud: o luptă constantă cu populațiile autohtone întîlnite pe traseu.

În limbile africane, nu numai că pot exista direcții cardinale (cardinal însemnînd „principal”) în număr mai mic de patru, dar, chiar și acolo unde numărul coincide, direcțiile nu se suprapun neapărat și cu punctele cardinale ale busolei. După cum am văzut și în alte texte anterioare din Dilema veche, vocabularul unei comunități reflectă ceea ce e important în viața socială, este experiență de viață codificată lingvistic și transmisă apoi urmașilor. Dacă comparăm lucrurile, ne dăm seama că necesitatea unei localizări cît mai precise în spațiu a fost, în părțile noastre de lume, motivată istoricește, venind din întemeierea imperiilor și, ulterior, a statelor naționale, care au depins, în controlul asupra teritoriilor, de măsurători și cartografieri exacte. Sistemul școlar și apoi contactul cultural au desăvîrșit procesul.

Mai există însă un aspect. Recunoaștem încă, în denumirile populare (răsărit și apus în română, sunrise și sunset în engleză, lever du soleil și coucher du soleil în franceză etc.), legătura cu Soarele, pe cînd în termenii moderni pentru cele patru zări ale lumii nu mai recunoaștem nimic, ni se par tehnici, științifici, obiectivi. Dar, dacă apelăm la puțină istorie, aflăm altceva. După căderea Imperiului Roman de Apus (la care triburile vechi germanice au contribuit din plin), denumirile latinești orientalis, occidentalis, borealis, respectiv australis, folosite în vocabularul științific, au fost înlocuite cu cuvinte din fondul proto-germanic. Căutînd etimologiile pentru est, vest, nord, sud, regăsim rădăcini cu semnificații ancorate tot în experiența concretă a omului: estul conține un element care însemna „apariție a Soarelui”, vestul conține o rădăcină proto-indo-europeană care înseamnă „roșu strălucitor”, nordul era „la stînga soarelui cînd răsare”, iar sudul conține o rădăcină proto-indo-europeană care înseamnă „fierbere” și „locul Soarelui”.

Așadar, din cauza alcătuirii sale biologice, se poate spune că omul e același dintotdeauna. Istoria noastră nu e mai lungă decît a africanilor (ba, dimpotrivă, antropologii spun că primul om ar fi apărut acolo, apoi a început migrația către celelalte continente), dar cu siguranță a fost foarte diferită. Investigarea limbilor și culturilor africane e, sub multe aspecte, o incursiune în trecutul umanității în general. Trăim lucruri similare sau diferite și codificăm lingvistic în consecință. Un lucru e sigur: ceea ce trăim, dacă e important, va apărea și în vocabular.

Apropo de legătura dintre experiență și exprimarea lingvistică: în urmă cu cîteva luni, am primit un apel telefonic în care mama, care căuta un anume cabinet medical aflat la o oarecare distanță de locuința ei, mă informa că a coborît din tramvai și se află în stație. Apoi m-a întrebat: „Acum să o iau la stînga sau la dreapta?”. Interzisă de formulare (aș fi știut să-i spun numai dacă aș fi fost acolo), am reflectat în receptor, apoi am început: „În faimoasele ei lucrări și conferințe, Lena Boroditsky, profesoară de psihologie cognitivă...”.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Maasai (wikimedia commons)