Organizarea neurală a limbii

Dacă cititorul își amintește de articolul „Un organ al limbii?“, de acum trei săptămîni, poate s-a întrebat, văzînd că sarcinile lingvistice sînt procesate în aria lui Broca și aria lui Wernicke, cum se petrec exact lucrurile atunci cînd vorbim. Ca să rezumăm ce am spus anterior, în afazia lui Wernicke, capacitatea de înțelegere este în mare parte distrusă, în timp ce se menține accesul la vocabular. Afazia lui Broca este imaginea în oglindă: înțelegerea este prezentă, dar producerea vorbirii este defectuoasă. Aria lui Broca se află aproape de de aria motorie, care controlează mișcarea mușchilor. Aria lui Wernicke este aproape de aria auditivă, care interpretează stimulii sonori.

Punînd toate acestea laolaltă, specialiștii au propus următoarea organizare neurală a producerii vorbirii: aria auditivă preia informațiile de la urechi și le trimite la aria lui Wernicke, unde mesajul este decodat (înțeles). Apoi, această arie accesează vocabularul și trimite cuvintele ariei lui Broca, unde primesc structură gramaticală. Această arie, la rîndu-i, trimite instrucțiuni ariei motorii, care comandă mușchilor aparatului fonator să producă vorbirea. Să înțelegem din toate acestea că aria lui Broca găzduiește gramatica? Că lexemele (cuvintele) sînt înmagazinate în aria lui Wernicke? Cercetătorii avansează o presupunere mai logică: aceea potrivit căreia creierul stochează cuvintele împreună cu nenumărate link-uri către alte cuvinte cu sonoritate, ortografie, sens și clasă gramaticală similare, ceea ce înseamnă că facultatea limbii trebuie să fie modulară.

Această supoziție a modularității minții umane implică faptul că creierul nostru ar fi dezvoltat sisteme mentale sau neurale cu specializări unice sau, în orice caz, înguste, cum ar fi, de pildă, recunoașterea facială, rotația mentală a formelor ori percepția vorbirii. Noam Chomsky, lingvist și filosof al limbii, și Jerry Alan Fodor, filosof și cognitivist, ambii americani, sînt, în mod independent unul de celălalt, promotori ai ideii de modularitate a minții. În opinia lui Fodor, un modul este un organ mental încapsulat care conține o prespecificare: s-a dezvoltat cu scopul de a efectua o anumită sarcină, utilizînd tipuri specifice de informație. Astfel, văzul, auzul și limba sînt numite „sisteme tip input” (care aduc informație).

Un sistem „input” furnizează informații minții despre lumea exterioară. De exemplu, în cazul sistemului vizual de percepție, un stimul vizual primit de retina ochiului este transformat, de către sistemul vizual, într-o reprezentare (de exemplu, o față umană, cea a unui prieten) care, la rîndul ei, se transformă într-o reprezentare conceptuală a gîndirii (Iată-l pe prietenul meu X). Tot așa, sistemul lingvistic ia informația implicită conținută în proprietățile acustice ale unui enunț și o face explicită (o decodează, producînd sensul). Prin „încapsulare” se înțelege faptul că este imposibil să se intervină în activitățile interne ale unui sistem. Fiecare modul operează cu viteză mare, în mod reflexiv și inconștient, iar activitatea sa nu poate fi influențată de credință sau de știință. În cazul limbii, de exemplu, nu poți să te amesteci voluntar în procesarea ei: un enunț rostit va fi auzit ca enunț indiferent ce am face. Nu putem, prin voință, să auzim doar o voce care emite sunete secvențial.

Neurologii înțeleg prin „încapsulare” organizare neurală: sisteme și subsisteme de rețele care primesc, procesează și transmit informații în diverse moduri. Și ei vorbesc despre mecanisme fundamentale care acționează inconștient, reflexiv și autonom în sensul că nu pot fi influențate prin voință. De exemplu, foamea este o senzație indusă de hipotalamus în urma detectării unui nivel scăzut de zahăr în circuitul sanguin. Pentru corijarea acestei stări, creierul ne modifică starea (ni se face foame), ca să mîncăm. Ingestia hranei aduce înapoi la normal nivelul de zahăr, caz în care hipotalamusul eliberează substanțele necesare inducerii senzației de sațietate, ca să ne oprim din mîncat. Acesta este un exemplu de mecanism preorganizat, menit să ajute la supraviețuirea speciei umane. În schimb, în psiholingvistică și în științele cognitive, modularitatea nu este privită în același mod. Limba este considerată un sistem autonom relativ distinct funcțional și neurologic de alte funcții corticale superioare (ca matematica, de exemplu, sau producerea unui raționament).

Unii cercetători emit presupuneri și mai îndrăznețe: modulul limbii ar consta din submodule care funcționează independent, fiecare avînd propriul vocabular și sistem de operații, precum și o strictă specializare ordonată ierarhic – procesare fonetică, lexicală, morfologică, sintactică și semantică. Activitatea fiecărui modul s-ar baza pe date primite de la modulele de la niveluri inferioare. Aceasta este o extrapolare a descoperirii faptului că diversele aspecte ale văzului sînt procesate în diverse părți ale creierului, nu doar în una. Limba nu ar face excepție. De exemplu, atunci cînd auzim pe cineva cum vorbește, decodăm pe loc nu numai mesajul, ci și tonul vocii (trist, amuzat etc.) și identitatea vorbitorului. Chiar și în cazurile cînd auzim o limbă străină, chiar dacă nu înțelegem sensul, tot putem identifica limba și starea mentală a vorbitorului, ceea ce înseamnă că creierul nostru trebuie să le interpreteze separat.

Susținător al ideii de modularitate a minții, psihologul canadian Steven Pinker abordează această problemă în cartea sa Words and Rules. Ca dovezi aduce date referitoare la modul în care învață copiii limba maternă, la felul în care se comportă adulții normali și la bolnavii care suferă de niște boli genetice care se reflectă foarte bine în limba pe care aceștia o vorbesc – Specific Language Impairment Syndrome (SLI), respectiv Williams Syndrome. Se crede azi că, auzindu-și părinții vorbind, copiii mici extrag reguli, în mod inconștient, despre gramatica limbii pe care o aud, pe baza unor generalizări care au la bază similarități sau diferențe. Pacienții englezi care suferă de SLI nu pot reține regulile gramaticale de formare, de exemplu, a pluralului (să pună un -s), sau a genitivului (să pună un ’s), sau a trecutului (să adauge un -ed). În schimb, cei cu sindromul Williams aleg greșit elementele de vocabular și generalizează regulile de gramatică, aplicînd forme regulate acolo unde sînt necesare forme neregulate – de exemplu, verbul take în engleză nu primește la trecut un -ed, ca mai toate celelalte, ci are forma neregulată took. Un pacient cu sindromul Williams va spune taked.

Steven Pinker argumentează, deci, că modulul lingvistic are două componente mari, distincte: elementul de stocare sau de căutare, și regulile. În primul, cuvintele sînt învățate unul după altul, memorate, stocate într-un fișier (dicționarul mental), iar apoi accesate la nevoie. În cel de-al doilea se află regulile pe care le construim treptat, pe parcursul procesului de învățare a limbii materne (de exemplu, formezi pluralul adăugînd un -s la sfîrșitul cuvîntului). Ambele componente sînt la fel de importante: în absența regulilor, ar trebui să memorăm fiecare formă gramaticală ca pe un cuvînt în sine (astfel, copil, copii, copilului ar fi trei cuvinte diferite, și nu trei forme gramaticale ale aceluiași cuvînt) –, o sarcină uriașă și inutilă pentru orice creier. Pe de cealaltă parte, regulile nu ar fi de nici un folos dacă nu am memora cuvintele cărora trebuie să le aplicăm.

Proclamînd existența unui organ al limbii, după cum am văzut deja în articolul menționat la începutul acestui text, Pinker îmbrățișează, în același timp, și ideea neurologilor despre modularitate. Pe lîngă faptul că limba este un organ mental, este și unul neural. Însă cum se accesează cuvintele stocate în dicționarul mental? O explicație interesantă (nu singura, însă) este propusă de modelul logogen. Fiecare om ar fi dotat cu un fel de mecanism de detecție lexicală, numit logogen, care, la auzirea sau citirea unui cuvînt, produce o reprezentare a acelui cuvînt în memoria individului. Accesarea sensului implică activare, nu căutare. Impulsul trebuie să fie suficient de puternic, altfel sensul nu este identificat. Reprezentările ortografice, fonologice și semantice trimit simultan informații către sistemul logogen. Astfel s-ar explica numeroasele legături dintre cuvinte: pronunție (cuvinte omofone), ortografie (omografe, paronime), clase lexicale (sinonime, antonime, hiponime etc.), categorie gramaticală (substantive, verbe etc.), asocieri semantice (polisemie) și așa mai departe.

Cea mai potrivită atitudine ar fi, probabil, să privim limbajul atît ca pe un set de strategii și procese psihologice, cît și ca tipare de activitate cerebrală. Dar cît anume reprezintă una și cît cealaltă rămîne, clar, o sarcină pentru investigații viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Steven Pinker (wikimedia commons)