O cușcă plină de iubire

Cînd am ajuns la Piatra Neamț  în mai anul acesta, vișinul din grădina din spate era în floare. În fiecare zi mă așezam pe trepte și vîntul arunca o ploaie de petale asupra mea. Timpul curgea în ritmul molcom al unei zile de duminică. Noaptea deschideam geamul și mirosul de pădure pătrundea în liniștea deplină, întreruptă rar de sirena unei ambulanțe sau de motorul supraturat al unei mașini fulgerînd ocazional pe stradă. Dar din cînd în cînd auzeam un țipăt ascuțit și repetat, ca o chemare. Un țipăt care, am aflat, se auzea din lungul străzii, din Parcul Cozla – grădina zoologică din oraș.

Recent s-a anunțat că grădina se va închide. Primarul orașului, Andrei Carabelea, a inițiat un sondaj pe Facebook întrebînd locuitorii orașului despre utilitatea ei, după apariția online a unei filmări cu ursoaica Ina care a petrecut douăzeci de ani în ea. Acum, liberă, Ina s-ar fi putut plimba în voie. Însă, după două decade trăite într-un spațiu mai mic decît o garsonieră confort 3, ea se învîrtea în cerc, la nesfîrșit. Speranța de viață a unui urs carpatin este de cam 50 de ani în captivitate. În ani omenești, Ina își trăise mai bine de jumătate din viață fără să știe nimic din ceea ce înseamnă să fii urs. Mai mult, trăise constant sub ochii a mii de adulți și copii care-au venit să o vadă, însă n-au văzut că universul ei interior a fost și a rămas un cerc de șase metri pătrați.

Majoritatea celor care au răspuns la întrebările primarului a fost în favoarea închiderii grădinii. Dar au fost și suficiente voci împotrivă. Pentru acestea din urmă, grădina e un loc de neînlocuit unde copiii pot vedea animale. O reacție publică a actorului Victor Giurescu, pentru ziarul Adevărul, a fost, citez: „Dacă se desființează Grădina Zoo din Piatra, cum o să mai știe copiii despre ce e vorba cînd o să le spună mămica sau tăticuʼ: «Măi, animalule! Spală-te, miroşi ca un urs. Ce şarpe am crescut la sîn. Măgarule! Ai o memorie de elefant. Eşti fricos ca un iepure». Ș.a.m.d. Hai să nu fim meschini. Toţi iubim animalele şi nu vrem să fie chinuite (…)”.

Oare?

În principiu, da, teoretic, desigur. Să afirmi astfel de lucruri e ușor. Și poți fi ferm convins de ceea ce spui, în timp ce ignori fie realitatea, fie propriile tale acțiuni, care infirmă ce afirmi. Cu toții avem nevoie să credem despre noi că sîntem buni și generoși, și sîntem dispuși să închidem ochii la multe lucruri pentru asta. Atunci cînd disonanța cognitivă rezultată din contradicția vorbe-fapte devine evidentă, poate fi rezolvată dacă reușești să găsești o explicație plauzibilă sau un motiv. În cazul exemplelor date de domnul Giurescu, am înțeles că nevoia e determinată de o lecție de igienă și o serie de injurii. Dar majoritatea celor care s-au opus închiderii grădinii au adus un argument mult mai important și mai generos – antagonismul perfect –, anume că și ei, și copiii iubesc animalele.

Să vezi animale e un moment de bucurie. Și știu că să le vezi, să simți că le iubești și în același timp să ignori realitatea vieții lor este posibil. Mi s-a întîmplat și mie. Dar e inacceptabil. Și poate felul cum tratăm animalele ridică întrebarea: ce credem noi cu adevărat despre iubire?

Poate putem cădea de acord că a iubi înseamnă să oferi ceea ce are celălalt nevoie, nu ceea ce preferi tu. Să vezi lumea prin ochii săi pentru o clipă sau chiar două, uitînd de tine. În schimb, să fii tu spațiul în care să poată să-și exprime sinele profund. Să ierți și să nu judeci. Să-ți pui nevoile pe plan secundar atunci cînd e nevoie, nu mereu, dar mai mult decît o dată. Să-l lași să se descopere și să-ți spună cine e și tu să întîmpini asta cu acceptare. Și mai ales să vezi binele din celălalt și astfel să vezi binele din tine ca numitor comun.

Poate putem cădea de acord că iubirea n-are nimic de a face cu o cușcă. O cușcă plină de iubire nu există. Să crezi că da este doar un semn de ignoranță. Precum iubirea, magia întîlnirii dintre două perechi de ochi – umani sau altfel – nu poate exista decît în libertate.

Am mers să văd grădina zoologică de două ori cît timp am stat la Piatra – prima dată, într-o zi ploioasă de sfîrșit de mai. Privită de peste drum, e atît de mică încît o poți cuprinde, rotind ochii, toată, de la un capăt la celălalt. Eram singurul vizitator în acest spațiu cu un aer calm de glorie uitată. Adevărul este că aerul n-a fost nicicînd altfel. În trecut, crescînd în Piatra, mi-o amintesc poate puțin mai goală, fără jocuri, dinozauri mari de plastic și mașinuțe cu care poți culege ouă cu surprize, pe fundal auzindu-se aceeași melodie voit veselă, repetată.

Cum intri, pe dreapta, stau cot la cot diverși vecini de captivitate, ce par organizați pe singurul criteriu că toți ar putea sfîrși, în teorie, la un moment dat, într-o oală cu supă. Iepuri, fazani și prepelițe se învîrt în mica lor societate, înconjurată cu garduri de sîrmă. Dacă înaintezi, dai peste patru lame destul de interesate să te vadă. Și apoi sînt și muflonii, doi struți, un porc spinos și doi ratoni, și porcușori de Guineea, și două animale sud-americane cu boturi lungi și identități pierdute. Le văd pe toate într-o plimbare de cam trei minute. Și spre final, într-o cușcă solid baricadată, dau cu ochii de o maimuță macac sub o streașină, făcînd ture, înainte și înapoi.

Amplificînd sentimentul de nostalgie, la vestea deciziei de închidere unele ziare au încadrat subiectul în sfera monumentelor de patrimoniu și a istoriei pe cale să dispară. Titluri de tipul „O grădină zoologică se închide după 117 ani de funcționare” sugerează că prelungirea existenței locului este în sine dezirabilă datorită longevității, simpla sa continuitate dînd locului și valoare. În cheia asta, mesajul este că, iată, iarăși nu ne ocupăm de moștenirea culturală. Însă nu tot ce moștenim are și valoare. De multe ori, din contra.

Și ceea ce ne scapă este că atunci cînd Nicu Albu, primarul din urmă cu o sută douăzeci de ani, a construit parcul, nu l-a destinat să fie grădină zoologică. Căci, în primii săi cincizeci de ani, parcul a fost doar loc de promenadă. Grădina zoologică e moștenirea comunismului.

În noaptea de 21 spre 22 mai 1897 a avut loc o alunecare de teren puternică. Plouase mult și 21 de case au fost afectate. Pentru a opri alunecarea s-a muncit ani la rînd, doar cu lopata și tîrnăcopul, nivelînd terenul, croind alei, plantînd brazi. Cînd totul a fost gata, în 1904, ceea ce s-a inaugurat a fost un parc cu un foișor unde cînta fanfara militară, iar dedesubt o grotă – Grota Urșilor – unde se putea bea bere. Aceasta este moștenirea – un spațiu de agrement și relaxare în natură. Mult mai tîrziu, odată cu venirea comunismului, s-a decis că nu se poate să avem Grota Urșilor fără urși în ea.

Nu-mi scapă simbolismul din parabola cu trecerea locului din spațiul burghez în parc cu animale închise odată cu schimbarea regimului. M-am tot gîndit la asta privind macacul închis în cușcă: o maimuță cafenie pe care o poți vedea fără să înțelegi nimic legat de ea – doar jucînd în propriul tău film, complet deconectat de la realitate.

Panoul de pe gardul cuștii îi prezintă numele în latină. Apoi continuă spunînd că macacii au o organizare deosebit de complexă și că femelele se împrietenesc între ele. Adaugă că sînt deosebit de inteligenți și că își spală hrana înainte să o consume. Drăguțe informații pe fundal de „Uite, mami, maimuțica”, ignorînd complet că natura ei inteligentă și socială nu-și are spațiu de manifestare. E complet singură aici, și nu, aici nu-și spală hrana. Macacii pot ține minte și recunoaște fețe, însă dacă te apropii de ea, nu te privește niciodată. Poate că nu vrea să te țină minte. În același timp, pare că vede lucruri pe care doar ea le știe. La un semnal pe care doar ea pare că-l aude, se urcă în viteză înapoi sub streașină și scoate capul, privind în sus preocupată. Pentru moment, cred că-i doar o parte din rutina ei în care vede lucruri pentru noi invizibile. Apoi îmi dau seama că ceea ce vede este telegondola care trece pe deasupra cuștii îngrădite – mici capsule portocalii suspendate în aer, cu oameni care n-o văd și nici nu se gîndesc la ea, trec una după alta, în ritmul molcom al unei zile de duminică. Pare că se duc departe, lin, peste pădure, plutind în cer, spre libertate.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.

Foto: wikimedia commons