„Nu senzaționalismul a îngropat presa din România, ci patronatul” – interviu cu jurnalistul Cătălin PRISACARIU
Potrivit unui raport recent al Reuters Institute (2021), în România, pentru prima oară de la căderea comunismului, în perioada pandemiei încrederea în presă a crescut. Totuși, notează același raport, cele mai multe știri ale presei românești au iz senzaționalist. Cum comentați?
Cred că e o capcană de percepție și nu cred că nivelul de încredere în presă a crescut într-adevăr. De fapt, de această încredere, crescută în timpul pandemiei, beneficiază doar presa senzaționalistă, pentru că o parte mare din public a considerat că această presă (iar prin presă înțelegem o plajă extinsă de media) a scos la iveală ceva „ascuns” de autorități. Cu alte cuvinte, cînd oamenii declară că acum au mai multă încredere în presă, mulți dintre ei spun că de fapt cred în conspirațiile vehiculate de acest tip de presă: statul este malefic, trage sfori pentru a ne înrobi etc.
Însă, în România, problema nu e neapărat existența unei prese senzaționaliste, ci proasta ei calitate și lipsa alternativei, căci vedem că metodele acestui tip de presă au fost preluate aproape integral de restul presei. Care nu era neapărat senzaționalistă – asta se vede foarte bine la posturile de televiziune, unde o televiziune așa-zisă de știri, precum România TV, copiază la indigo structura fostei DD TV (fostul post al lui Dan Diaconescu), făcînd un pas mai departe, captînd și publicul televiziunilor de manele și producții pseudo-folclorice. Aici este perversiunea toxică a senzaționalismului românesc.
Citeam recent că la Etno TV s-a transferat unul dintre șefii de știri de la România TV, o mișcare bizară, la prima vedere, pentru piața de media, însă cînd respectivul a explicat că Etno TV va avea în viitor și emisiuni de știri și dezbateri mi-am dat seama că, practic, se caută captarea publicului consumator de distracție și înspre zona de informații.
Poate că vor avea știri de calitate...
Vor avea știri de calitatea RTV – știri care se bazează pe clickbait, pe promisiuni a ceva ce nu oferă, pe „burtiere” mincinoase, pe titluri mincinoase, pe prezentări mincinoase – vinderea la calup de minciuni gonflate, care n-au timp să fie digerate, căci din urmă vin alte și alte minciuni. Un vortex continuu care nu-ți dă timp să te întrebi, ca telespectator, cu ce ai rămas, pentru că între știri se bagă rapid și o muzică de petrecere. Culmea e că am întîlnit oameni care fac parte din acest public (unii nu foarte educați, e adevărat) care s-au prins la un moment dat că acolo e vorba de mult conținut de circ mediatic, însă continuă să se uite la producțiile postului.
De ce o fac?
Pentru că primesc o formă caricaturală de infotainment și acel public, în general, nu poate mai mult, nu se va duce niciodată spre un tip de presă cu un conținut fundamental diferit. Va rămîne tot în zona aceea care, în același timp, îl și amuză, și îi dă și apă la moară pentru „revanșa” față de decidenți, criticați deseori într-un limbaj colocvial. Trăgînd linie, primind cele două ingrediente majore, distracție și revoltă, publicul acestui tip de presă nu mai are nici o problemă că e mințit.
Credeți că pandemia a dat naștere unui nou tip de senzațional? Mă refer și la acea parte a presei „serioase” care a preluat tot felul de studii și cercetări de tipul „oamenii înalți sînt atacați mai abitir de COVID decît oamenii scunzi”.
Cred că e complicat în asemenea momente să discerni, ca instituție de media, ce e senzațional și ce nu. Datoria principală e să informezi – or, într-o situație excepțională, e foarte greu să asiguri, cum spune clișeul, informația din trei surse. Desigur, trebuie să faci orice ca să documentezi cu bună credință un subiect. Ce te faci însă cînd pandemia începe ieri și azi apare un studiu, singurul de pe piață, care mai e și făcut de oameni cu reputație? E greu să-l ignori. Și de ce ai face-o? Îl ignori doar dacă cei care l-au făcut au o reputație proastă, dacă nu, n-ai nici un motiv.
N-a existat, așadar, nici o tentație diabolică pentru creșterea audiențelor?
Bineînțeles că a existat. Și chiar dacă sînt multe redacții care nu se lasă în primă instanță tentate, care înțeleg ce înseamnă o informație credibilă și care evită o informație cu iz senzaționalist, de la un punct încolo, cînd personaje și știrile din zona respectivă capătă notorietate, nu-ți mai permiți să eviți subiectul. Însă atunci apare întrebarea cu adevărat deontologică: cum anume relatezi aceste lucruri? Și aici apar derapajele – poți s-o faci într-o manieră necritică, ceea ce e doar o facilă agățare de valul popularității, sau, într-un mod pervers, să le abordezi într-o manieră fals critică – în care să te prefaci că le critici, cînd în fapt nu faci decît să le intensifici.
Și există demersul justificat – instituția de presă încearcă să demitizeze falsurile, inclusiv să critice acele poziții care sînt, în mod evident, neadevărate. Dar acest gen de demers jurnalistic are un public restrîns, presupune mai multe resurse investite în documentare, oameni pregătiți, scriitură adaptată la context.
Ne facem, așadar, că avem o presă profesională? Calitatea presei depinde de public?
Pe scurt, și brutal, dacă dai un ziar unui analfabet, acesta se va uita la poze și atunci vei face un ziar cu poze. Publicul contează, în mod evident, însă publicul, din punctul meu de vedere, poate fi și educat – bineînțeles, nu printr-o formulă-instant. Nu poți să te trezești într-o zi și să spui: „De azi voi educa publicul”.
Să difuzezi un conținut relevant pentru societate – care să se refere la temele majore ale zilei, într-o manieră profesionistă și de bună credință, să verifici informațiile, să nu vinzi gogoși – asta înseamnă să educi publicul, să-i dai un conținut profesionist, nu să-i ții lecții ca la școală.
În România a existat o șansă extraordinară în anii ’90 să se facă o presă sănătoasă și au existat insule de presă bine făcută, inclusiv de publicații care azi au devenit mizerii fetide. Însă lupta n-a fost pierdută pe mîna senzaționalismului, ci pe cea a patronatelor care și-au dorit putere, au pactizat cu oameni politici, cu corporații, au ignorat aproape integral misiunea pe care orice instituție de presă o are față de public – asta a dus la neîncrederea publicului față de presă, nu senzaționalismul. Dacă vreți, după ce încrederea în presă a fost omorîtă cu bîtele de patronate, iar cadavrul a fost semi-îngropat, presa senzaționalistă a venit să niveleze totul, acoperind și ultimele oscioare.
În ceea ce vă privește, după ce de-a lungul timpului ați făcut parte din redacțiile celor mai cunoscute ziare din România, ați avut emisiuni atît la TVR, cît și la B1 TV, acum ați decis să mergeți pe cont propriu. Are legătură cu acest peisaj, mai degrabă sumbru, al presei din România?
Pot spune că tot timpul am mers pe cont propriu – ceea ce explică și faptul că m-am „perindat” prin mai multe redacții. Am înțeles să-mi fac meseria după standardele mele, ceea ce nu a fost mereu posibil – iar periplul meu prin presă a fost o cauză a faptului că nici eu nu mi-am asumat întru totul redacțiile, dar nici redacțiile nu m-au acceptat cu totul.
Ați lansat de curînd site-ul de presă defapt.ro. Despre ce este vorba?
Defapt.ro este o publicație online făcută de cîțiva jurnaliști profesioniști, seniori în domeniu, care investesc în această poveste propriul timp, experiență și disponibilitate. Ce ne propunem? O presă bazată în primul rînd pe fapte, pe investigații, politică, economie și justiție. Vom trata și domeniul politicii externe, căci – deși am observat în ultimii ani că există un soi de „mantră” generală a redactorilor sau a patronilor, cum că „la noi” nu se citește politică externă, aceasta e o abordare greșită – chiar există un public care își dorește informații asupra politicii externe într-un mod constant, contextualizat. În plus, ne propunem și să scriem despre fapte documentate la foc mic, un slow cooking al jurnalismului.
Ne propunem să livrăm și știrile zilei, în timp real, dar și explicațiile mai profunde, nu cred că poți avea o structură de presă solidă care să publice doar investigații periodice, oricît de relevante și de bine făcute ar fi. Este insuficient, pentru că, pe lîngă marile investigații, sînt și subiectele și faptele la ordinea zilei care trebuie tratate și comentate la ordinea zilei.
De aici vine și numele site-ului?
De fapt, da – „de fapt” e expresia cea mai potrivită pentru identitatea și filosofia profesională a echipei noastre. Fiind foarte multe informații pe piață, din tot felul de medii, fie că vorbim de rețele sociale, fie de presă, de fapt e foarte puțină informație relevantă. Ne propunem să vedem faptele și mai puțin comentariile acelui val care ne e pus pe ochi. Dacă intrăm pe Facebook, dăm în sus și în jos pe wall, wall-ul acela devine o carpetă – „Răpirea din serai” a zilelor noastre, cu care ne-am obișnuit, fără să ne mai punem întrebările cine a cumpărat carpeta, cine a atîrnat-o, ce este în spatele ei. Noi vrem să dăm jos acea carpetă și să ne uităm la perete, să vedem ce susține structural vălul acesta.
Faptul că sînteți, practic, pe cont propriu, fără un finanțator în spate, este o nebunie sau, de fapt, o încredere în public?
Mai toți membrii echipei au o notorietate pe care și-au creat-o în timp – pot spune chiar că fiecare dintre noi are un tip de public – iar aici va fi un loc de întîlnire a acestor oameni. Îmi place să cred că publicul va constata la un moment dat că își poate lua informația factuală exactă din această sursă și va spune că noi sîntem cei care scriu despre fapte.
Cît despre finanțatori... nu cred să existe, în acest moment în România, un investitor care să finanțeze presă onestă. Știu că există publicații care au apelat la resursele financiare ale publicului și publicul a răspuns, dar nu sînt convins că banii acelor publicații vin exclusiv de la public pentru că nici în rapoartele lor de activitate anuale nu se face dovada acestui fapt.
Însă cred că o publicație bine făcută poate supraviețui prin traficul pe care îl produce, prin audiență și printr-o publicitate onestă, și, în cele din urmă, prin brand-ul care se naște dintr-un asemenea demers. Experiența îmi arată că poți produce conținut corect care să respecte regulile meseriei de bună credință și să trăiești din asta, și cred că o structură de presă deținută practic de jurnaliști (și nu de un patron) e mai eficientă în a se autoadministra și mai ferită de interese politice sau comerciale. Iar încrederea publicului o cîștigi printr-un conținut relevant și profesionist. Bineînțeles, unora le poate părea o nebunie, alții ar putea fi mefienți, însă eu prefer să mă bat încă pe terenul ăsta, pe care îl cunosc, decît să mă apuc de alt sport.
De fapt, prin defapt.ro doriți pur și simplu să vă faceți meseria?
N-aș intra într-o zona emoțională, dar cred că jurnalismul e o meserie pentru care am o pasiune, altfel n-aș fi făcut-o de atîta vreme și n-aș mai continua s-o fac. Însă nu-mi place să mă prezint ca un erou al luptei pentru jurnalism pentru că nu cred că despre asta e vorba. În condiții normale (o educație sănătoasă la școală, politică mai responsabilă, o presă mai responsabilă), fiecare cetățean de pe stradă ar fi precum un jurnalist care vrea să-și facă meseria – și-ar alege sursele cu mai multă precizie, bazîndu-se pe informații solide, ar înțelege mai mult din jurul lui, ar ști că parlamentarul nu poate să-i asfalteze strada, iar primarul nu poate să-i pună becuri pe holul blocului, pe scurt, viața lui s-ar duce după niște coordonate mai adaptate la context. Dacă vreți, pasiunea vine din convingerea: „Dacă îți alegi o meserie, fă-o cum trebuie”.
interviu realizat de Stela GIURGEANU