Nu numai despre politețe

Într-un text anterior publicat în Dilema veche, intitulat „How do you do“, îmi încheiam pledoaria pentru adresarea politicoasă menționînd importanța cunoașterii formulelor de politețe în context cultural și amintind de o scenă din serialul american de comedie Seinfeld: George Costanza, mereu obsedat că nu are succes la femei, e invitat odată de una la o cafea, sus la ea, în apartament, la miezul nopții, iar el refuză, răspunzînd că nu bea cafea așa tîrziu fiindcă îl va ține treaz. Abia post factum își dă seama de adevăratul sens al invitației-paravan, cînd își amintește că, în acel context specific, coffee is not coffee. Similar, Kramer, vecin cu Jerry Seinfeld, apare neinvitat tot timpul la acesta acasă pentru că, atunci cînd s-au cunoscut, Jerry i-a zis, de politețe, mi casa es su casa, formulă pe care Kramer o interpretează literal fiindcă ea nu aparține culturii americane. Umorul de acest tip, bazat pe realități culturale, devine repede inaccesibil non-nativilor chiar dacă aceștia cunosc limba. De aceea – dar și din motive mult mai serioase, pe care le vom vedea imediat –, o limbă străină trebuie neapărat învățată odată cu celelalte elemente – credințe, obiceiuri, norme sociale ș.a.

Sistemul britanic de reguli de politețe (căci despre el era vorba în articolul menționat) este unul despre care străinii se plîng că e foarte complex. În cartea ei, Watching the English. The Hidden Rules of English Behaviour / Englezii sub observație. Regulile ascunse ale comportamentului englezilor, Kate Fox, antropolog cultural, scrie că un american i s-a plîns că unele practici sînt de-a dreptul bizantine, iar un francez le-a catalogat scurt: „ipocrizie tipic englezească”. De fapt, britanicii înșiși se ridiculizează singuri, evocînd discrepanța dintre ceea ce spun (exprimarea deschisă a sentimentelor e tradițional descurajată) și mesajul real: with all due respect înseamnă, în subsidiar, ești un prost; this is not bad înseamnă e foarte bine, pe cînd this is quite good e sînt cam dezamăgit; very interesting înseamnă e o tîmpenie; come again really soon după o vizită nu e deloc o invitație să repeți figura. La Kate Fox și cartea ei voi reveni detaliat, într-un articol viitor.

Politețea în general, în contextul larg al societăților umane, poate să includă un întreg cortegiu de saluturi, mulțumiri, rugăminți, scuze, invitații, complimente, formule spuse cu ocazii speciale (botezuri, nunți, înmormîntări). Conform părerii exprimate de doi cunoscuți sociolingviști contemporani, Penelope Brown și Stephen Levinson, existența atîtor reguli și ceremonialuri pleacă de la premisa că există un „potențial al agresiunii care trebuie dizolvat, făcîndu-se astfel posibilă comunicarea între părți potențial agresive”. Banala strîngere de mîini, de exemplu, se crede că ar avea la origine un gest străvechi de demonstrare a faptului că nimeni nu are intenții de atac. O găsim la grecii antici, romanii prinzîndu-se mai sus, de braț, ca nu cumva mîneca sau faldul să ascundă vreun cuțit, iar mai tîrziu, în Europa medievală, mîna se scutură viguros, ca să cadă eventualele arme.

Anterior celor doi sociolingviști, etologul austriac Konrad Lorenz, deținător al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, arată, într-o carte remarcabilă din 1963, On Aggression (tradusă la Humanitas sub titlul Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii), că bunele maniere (acele caracteristici ale grupului de care aparținem și la ale căror cerințe ne conformăm constant, astfel încît ne-au devenit o a doua natură) sînt determinate strict de ritualizarea culturală. Sînt menite a inhiba agresiunea interlocutorului și de a stabili o legătură cu acesta. Funcția de producere permanentă a unui efect conciliator reciproc între membrii unui grup, spune Lorenz, poate fi demonstrată lesne observînd ce se întîmplă în absența acestor maniere – de exemplu, dacă intrăm într-o încăpere și nu facem toate acele mici gesturi de recunoaștere și salut către cei aflați acolo. Simpla ignorare a tuturor persoanelor stîrnește repede mînie și ostilitate, suprimarea intenționată a gesturilor de politețe fiind echivalentă cu un comportament agresiv deschis.

Funcția aceasta e interesant de studiat în interacțiunea socială dintre diferite culturi și subculturi. Foarte multe elemente presupuse de etichetă, spune tot Lorenz, sînt exagerări ritualizate cultural ale unor gesturi de supunere, iar diversele culturi pun accent diferit pe diverse componente expresive: de exemplu, „atitudinea de ascultare cu atenție a interlocutorului, care presupune lungirea gîtului simultan cu înclinarea capului într-o parte”. La unele culturi asiatice, această postură e însoțită de o mimică exagerată; la austrieci, e un gest de politețe cît se poate de obișnuit; în alte țări central-europene e mai puțin accentuat; în unele părți ale nordului Germaniei e redus la minimum, dacă nu chiar absent. În aceste subculturi, e politicos ca ascultătorul să-și țină capul sus și să se uite direct în ochii interlocutorului, exact ca un soldat care primește ordine. Autorul (vienez la origine) mărturisește că, în interacțiunile sale cu doamnele din Prusia de Est, se aștepta la înclinarea capului și lungirea gîtului către el dar, neavînd parte de astfel de reacții, ci doar de o postură țeapănă și ochi fixați asupra lui, avea mereu impresia că a spus ceva șocant. Iar americanilor (Lorenz a studiat la Universitatea Columbia) crede că le-a lăsat impresia unui om nepoliticos, pentru că nu putea zîmbi la fel de mult ca ei.

Cîteodată nu e vorba de elemente subtile cum ar fi atitudinea sau postura corporală, ci pur și simplu de formulele lingvistice ca atare. Vorbitorii din multe limbi diferite au cel mai adesea lucruri similare de spus în împrejurări similare, lucru explicabil măcar parțial prin contactul direct între culturi. Dar găsim și lucruri exotice. De exemplu, studenții mei Erasmus vietnamezi enumeră printre urările care se fac la o nuntă: Picioarele miresei să aducă prosperitate și noroc familiei și casei; Stelele miresei și mirelui să se alinieze în ceruri. În semn de mulțumire către gazdă, după o invitație la masă: Să aveți buzunarul plin de bani; Să vă fie mîinile îndemînatice și eficiente. Cînd cineva îți dă o veste bună: Să ai ochii limpezi. O colegă profesoară la Universitatea din Baku, Azerbaidjan, menționează: la nuntă se dorește mirilor să aibă curînd un fiu; la înmormîntare se urează ca cel dispărut să poată să-și închidă ochii și să-și elibereze mîinile, sau să aibă o reîncarnare mai bună; dacă cineva strănută, pe lîngă obișnuitul noroc se mai spune orez sărat; dacă nu are încredere în cineva, azerul spune că ochiul meu nu bea apa de pe fața lui/ei.

Preluînd termenul de universalii din lingvistică (acele trăsături ale limbii umane care se regăsesc, dacă nu în toate, măcar în cea mai mare parte a sistemelor gramaticale ale Pămîntului), Brown și Levinson vorbesc despre universaliile culturale, acele elemente prezente peste tot, indiferent de naționalitate, etnie, stadiu de dezvoltare socială etc., enumerînd printre ele dansul, muzica, igiena, focul și gătitul hranei. Construcțiile politicoase ar fi și ele tot o universalie culturală. Dar poate cititorul fidel al acestei rubrici își mai amintește de Daniel Everett și peripețiile sale din jungla amazoniană (descrise în trei articole consecutive), care au avut ca rezultat descoperirea și descrierea limbii și culturii tribului Pirahã. Uimitor, avem de-a face cu o excepție de la cele de mai sus: expresii ca salut, ce mai faci, la revedere, scuze, mulțumesc, cu plăcere sînt necunoscute, membrii tribului formulînd, în general, mesaje de tip întrebare, afirmație sau comandă. De exemplu, cînd un Pirahã intră în sat, poate zice doar Am venit, dar în general nu zice nimic. Dacă îi dai ceva poate zice Aș, sau E bine, dar mai mult cu sensul de a confirma o învoială, nu cu sensul de mulțumire. Recunoștința poate fi semnalată mai tîrziu, sub forma unui mic dar sau a unui act de bunătate (se poate oferi să te ajute să cari ceva). Dacă cineva jignește pe altcineva, nu există cuvinte prin care să se ceară iertare. Un Pirahã poate spune Am fost rău, dar de obicei tace, părerea de rău exprimîndu-se nu prin cuvinte, ci prin fapte. Everett mai menționează și că brazilienii au remarcat că americanii spun prea des mulțumesc.

La fel cum limba este (și) o sumă de convenții acceptate de vorbitorii ei (sîntem toți de acord asupra sensurilor cuvintelor pe care le folosim în comunicare), tot așa și semnificația gesturilor sociale este o problemă de convenție (cîteodată asupra unor foarte mici detalii: de exemplu, la noi nu se acceptă să dai cuiva o mînă înmănușată, pe cînd la americani, da). Din această cauză poate apărea foarte ușor discordia între grupurile care aparțin unor culturi diferite. Lorenz avertizează că simplul fapt de a nu înțelege niște ritualuri mai exotice poate genera teamă, neîncredere și chiar ură. El recomandă, lucid și sceptic față de rasa umană, să nu considerăm că normele noastre sociale sînt cele mai bune, disprețuindu-le pe celelalte, să ne scuturăm de aroganța culturală și națională pentru că „fără toleranță se poate ajunge ușor la cel mai îngrozitor război din toate cîte există – războiul religios”.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.