„Noua Ideocrație” și Eterna Idiocrație

15 iunie 2022   La fața timpului

„Am văzut îngerul din piatră și am cioplit pînă l-am eliberat.” Vorba asta, atribuită lui Michelangelo, pe care am descoperit-o recent, din întîmplare, mi-a revenit de mai multe ori în minte sîmbăta trecută, la Ateneul Român, în timp ce-l ascultam pe Horia-Roman Patapievici susținîndu-și conferința intitulată „Noua Ideocrație”, care a deschis seria de conferințe „Despre lumea în care trăim”, organizată de insula Humanitas.

În lumea în care trăim, în această lume care pare să-și fi pierdut busola și care pare că încearcă, pe toate căile posibile, să ne convingă pe toți că e OK să trăiești așa, fără busolă, domnul Patapievici vede un înger.

Un înger închis în această lume, ca într-o piatră.

Și este determinat, la fel de determinat cum îl știm dintotdeauna, să cioplească atît cît va fi nevoie pentru a-l scoate în lumină și a ni-l pune în fața ochilor, nouă, tuturor.

M-am mirat deseori auzind din partea unor oameni – unii, și nu puțini, cu o pregătire intelectuală mult mai bună decît a mea – mărturisirea că nu-l pot urmări pe domnul Patapievici pentru că ar avea un limbaj mult prea elevat. „Trebuie să ai o anumită pregătire intelectuală ca să înțelegi tot ce spune”, îmi mărturisea chiar zilele trecute un prieten.

Ascultîndu-l sîmbătă pe domnul Patapievici, cu vorba lui Michelangelo citată mai sus și cu cea a prietenului meu revenindu-mi, alternativ, de mai multe ori în minte,  mi s-a părut că nu (doar) de limbaj și de erudiția lui este vorba, ci de cu totul altceva.

Și anume de faptul că, de fiecare dată aproape, domnia-sa are în vedere în discursurile sale un subiect și o țintă extrem de dificilă: sufletul individual. Un subiect despre care nu sîntem obișnuiți să vorbim, care nu poate face obiectul unei știri de tip breaking news ca acelea pe care le căutăm cu lăcomie și le înghițim cu voluptate zi de zi și pe care să-l putem comenta cu ceilalți ca să arătăm cît de „la zi” sîntem și cît de conectați la „realitate”, cu limbajul și tonul cu care sîntem obișnuiți să facem aceste lucruri.

Este extrem de dificil să te faci înțeles atunci cînd vrei să vorbești, pe fond, despre un subiect care a fost evacuat din spațiul public, pe care interlocutorul nu-l mai are în vedere în viața de zi cu zi, de a cărui existență și condiție nu este interesat decît la modul foarte vag și relativ, și în orice caz nu în public: propriul său suflet.

Pentru simplul motiv că, m-aș aventura să afirm, sufletul omenesc este un subiect de fond, în timp ce toate celelalte subiecte, care ne bombardează zilnic din toate direcțiile, sînt subiecte de formă.

„Omul este o ființă amfibie: materială și spirituală... Omul are și o altă destinație decît cea materială, politică...”, l-am auzit spunînd la un moment dat în timpul conferinței.

Ce înțeleg eu din mesajul domnului Patapievici este că această latură spirituală, pe care fiecare dintre noi simte că o are în el, a fost permanent (de-a lungul istoriei), și este în continuare în zilele noastre, sub ochii noștri, deviată de la sensul ei transcendent (religios) – Cine sînt eu, ce caut pe lumea asta, cum ajuns aici, de unde vin? – către un sens mundan, material, politic.

Politicul, hrăpăreț așa cum îl știm dintotdeauna, vrea să înghită Spiritualul. Plecînd de la „bunătatea noastră”. Manipulînd sufletul individual. Făcîndu-l, pas cu cu pas (la nivel istoric), să creadă că „Dumnezeu a murit” și că rolul lui Dumnezeu, al divinității, poate fi jucat, aici și acum, chiar de noi, oamenii – prin Politică. Prin Ideologie. Adică prin lucruri gîndite de alții (ca noi) în locul nostru și pe care noi nu trebuie decît să le înghițim, ca pe un medicament salvator.

Că binele suprem – despre care Religia spunea că nu poate veni decît dincolo de moarte, la Judecata de Apoi și după – poate fi adus Aici și Acum, în această viață, în această lume, la dispoziția și după bunul plac al nostru, al oamenilor, al creaturilor.

Că deci noi, creaturile, dacă ne „organizăm”, putem juca rolul Creatorului.

Cu o condiție: să dăm ascultare oarbă (deci de tip religios) unei anumite Ideologii sau alteia. Ni se promite că aici, pe lumea asta, în care trăim acum, ni se va trînti pe masă o uriașă friptură din care ne vom putea înfrupta cu toții, după bunul plac, că, de exemplu, toți cei care au yachturi, mașini și vile de lux trebuie linșați, iar bunurile lor date nouă tuturor, inclusiv celor care nu fac nimic, toată viața, cu viața lor.

De ce? Pentru că merităm.

„O ciudățenie”

Dacă în antichitate zeii (deci divinul) făceau parte din viața de zi cu zi a omului, dacă deci aspectul spiritual, religios, era perfect integrat în toate aspectele vieții de zi cu zi, dacă omul de rînd era profund convins că nimic, absolut nimic nu se petrece fără voința zeilor, iar oamenii politici nu îndrăzneau să creadă nici ei altceva, creștinismul vine cu această „ciudățenie”, după cum spune domnul Patapievici: Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

De ce „ciudățenie”? Pentru că această „separare a puterilor în Cosmos – Duo sunt, după cum îi scria Papa Gelasius împăratului bizantin Anastasius în 494” – este un prim pas prin care puterii politice i se recunoaște, pentru prima dată, o putere autonomă, alta decît cea divină. O putere deci care nu mai trebuie să dea socoteală decît în mod indirect și parțial lui Dumnezeu, prin intermediul reprezentării Sale pe Pămînt, Biserica.

Cît de nocivă a fost această idee este de discutat și este de discutat mult. Fapt este că – și asta e ce ne interesează în cea mai mare măsură pe noi, cei de astăzi, acum, în epoca modernă, în civilizația occidentală cel puțin – reprezentarea puterii divine pe pămînt (Biserica) nu mai are aproape nici o relevanță pentru sufletul individual, lăsînd scena larg deschisă pentru Politic și spectacolul lui de sunet și lumini colorate.

Aspectul religios, spiritual, transcendent, nu mai are are reprezentare, nu mai are obiect, nu mai are pe ce să se sprijine – Credința. În locul pe care credința (frica de Dumnezeu) îl ocupa în sufletul individual a rămas un gol, o gaură neagră. Iar rezultatul este „o stare de panică religioasă individuală”, de spaimă, de frică înăbușită, pe care fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin conștient, o simte.

Acest gol sufletesc trebuie urgent umplut. Cu ceva. Pentru regăsirea echilibrului interior.

La modul ideal acest gol ar trebui umplut, de exemplu, cu lecturi individuale, cu citirea cărților sfinte, în mod direct, fără intermedierea oamenilor Bisericii (care acum nu mai au puterea de a-și asuma rolul de „intermediari” între Dumnezeu și om, așa cum le plăcea să-și justifice existența), pentru a înțelege, cu mintea proprie, de exemplu, de ce Biserica și-a pierdut într-o atît de mare măsură influența asupra sufletului individual și dacă nu cumva ea însăși nu are o (mare) parte din vină pentru ieșirea din scenă a ideii de Dumnezeu și de Divinitate.

Dar pentru că majoritatea oamenilor avizi de „realitate” și conectați la „realitate” sînt convinși, în mod tradițional, cel puțin aici la noi, în România, prin educație, de părinții lor chiar, că scrierile sfinte nu pot fi înțelese de oricine și că e nevoie neapărat de un „intermediar”, dar mai ales pentru că sînt obișnuiți să trăiască în comoditate și confort (care le este asigurat, din plin, exclusiv datorită Capitalismului!) și preferă ca lucrurile (porcul) să le fie pur și simplu pus pe masă și cel mult să fie întrebați doar cum îl preferă, mai prăjit sau mai în sînge, se întîmplă altceva: acest gol le este umplut, această gaură neagră lăsată în urmă de sentimentul religios în sufletul individual se umple – prin absorbție, ca într-un vortex – cu mesajele Politicului: să fie dreptate, să fie egalitate între toți, jos bogătașii, sus săracii, jos Capitalismul etc., adică: cu niște dejecții parfumate, foarte frumos, colorat și pervers ambalate.

De ce îmbietoare? Pentru că se bazează pe bunătatea noastră, pe generozitatea noastră, pe dorința noastră de mai bine: (Liberté), égalité, fraternité...

Aceste dejecții ale Politicului, care mai de care mai răcnite și mai agresive și mai fără argumente, dar foarte frumos și colorat și îmbietor ambalate, odată intrate temeinic în sufletele noastre, reprezintă, încearcă să explice domnul Patapievici, fundamentul totalitarismelor de tot felul, regimurilor autocratice sau, mai exact, al „Religiilor Politice” și al „Ideocrației”, exact așa cum s-a întîmplat în cazul Comunismului și al Nazismului.

Cu alte cuvinte, odată contaminați cu acest tip de propagandă egalitaristă, noi, oamenii din lumea în care trăim azi, tu cel care citești acum, copilul care se joacă în camera cealaltă, cerșetoarea din colțul străzii, șoferul de la Uber care te duce la serviciu, actorul pe care îl adori, fosta ta profesoară din liceu, reduși, prin egalizare, la condiția de obiect, devenim cărămizile pe care își clădesc sistemele indivizi precum Putin, Erdogan, Maduro și alți gangsteri scelerați, dispuși nu să se lupte cu Prostia Omenească (așa cum încearcă domnul Patapievici), ci SĂ SE FOLOSEASCĂ ÎN INTERES PROPRIU de ea.

Domnul Patapievici a fost și este înjurat, scuipat, considerat arogant etc. sau „de neînțeles”, „prea elevat” (în formularea celor mai delicați dintre noi) pentru că se luptă cu Inerția din Noi, cu Idiocrația care ne cuprinde pe nesimțite în această lume înțesată cu hamburgeri și shaorma cu de toate și care ne face să nu vedem cum noi înșine contribuim, prin prostiile pe care le înghițim pe nemestecate doar pentru că le auzim spuse peste tot, prin negarea și neglijarea existenței divinității (și implicit a propriilor noastre suflete), la propria noastră sinucidere, morală și materială, la propria noastră condamnare la Întunericul care domnește în mințile unor gangsteri precum Putin, Erdogan și alții ca ei.

Dacă tu, suflet individual, accepți ce auzi pe toate drumurile, și anume că egalitatea între oameni trebuie să fie o realitate absolută și că bogații sînt, cu toții, niște paraziți care trebuie linșați, și te grăbești să afirmi la rîndul tău în gura mare asta, cu gîndul că faci un bine „celor mulți”, fără să filtrezi această informație prin propria minte, fără să te gîndești o clipă, de exemplu, că poate nu toți oamenii bogați au ajuns bogați doar pentru că au furat de la ceilalți și că unii dintre ei s-au îmbogățit pentru că și-au pus mintea la contribuție, că au avut idei din care au rezultat lucruri de valoare nu doar pentru ei înșiși, ci pentru întreaga omenire (automobilul, electricitatea, televizorul, telefonul mobil etc.), din care, evident și inevitabil, s-au îmbogățit; dacă repeți ce auzi pe toate drumurile, și anume că toți sîntem egali în drepturi, fără să te gîndești, de exemplu, că nu toți cei săraci sînt săraci din cauza rapacității bogătașilor, ci că mulți dintre ei sînt pur și simplu puturoși sau/și pentru că au bine înfipte în cap niște prejudecăți care-i împiedică să se trezească și potrivit cărora nu are rost să ridice un deget, nici măcar să pună mîna pe lopată ca să dea zăpada din fața casei, fiindcă e mai ușor să primească pomeni, atunci tu, suflet individual, contribui la crearea totalitarismelor și a Întunericului spre care ne îndreptăm.

Pentru că acești gangsteri totalitari se folosesc în interes propriu EXACT de această lene a noastră de a gîndi, de a ne grăbi să afirmăm, cu falsă modestie, că ce spune domnul Patapievici e prea „elevat” pentru noi, ca să ne scutim astfel de efortul de a filtra informațiile care ne ajung la urechi, de a gîndi deci cu propria minte, pentru a înțelege cum acești infractori avizi de Putere profită de ieșirea din scenă a lui Dumnezeu, deci de faptul că noi înșine acceptăm, fluierînd, să trăim fără Dumnezeu, într-o lume fără Dumnezeu.

Șerban Georgescu este jurnalist și, uneori, poet. Ultima și prima carte publicată: Scrisori dintr-o piramidă, Editura Paralela 45, 2017.

Foto: wikimedia commons

Mai multe