„Netățenii” din McTot
În volumul său, Language, lingvistul american Edward Finegan scrie că, la sfîrșitul anilor ’80, compania Quality Inns a vrut să lanseze un lanț de hoteluri standardizate și ieftine, sub un nume nou – „McSleep Inn”. McDonald’s a protestat față de folosirea particulei Mc, iar cazul a ajuns în instanță. Întrebarea la care trebuia găsit un răspuns oficial era dacă Mc devenise prefix uzual în limba americanilor, cu sens independent de asocierea sa cu McDonald’s. Cele două corporații și-au angajat lingviști – Roger Shuy pentru Quality Inns și David Lightfoot pentru McDonald’s –, care au folosit textele jurnalistice ale vremii drept corpus de analiză pentru găsirea de dovezi. Shuy a citat multe exemple (McFood, McFashion, McFuneral, McLaw, McMedicine etc.) folosite de jurnaliști fără nici o referire la McDonald’s pentru transmiterea sensurilor „fundamental”, „convenabil”, „ieftin”, „standardizat”. Lightfoot a susținut că sensurile invocate sînt caracteristice pentru McDonald’s și reputația sa, că aluzia e mereu la McDonald’s și la specificul său. Judecătorul a spus că a văzut ziarele relatînd cum acest caz a ajuns la McTribunal, ceea ce pe el însuși îl transformă în McJudecător și că, în McOpinia sa, ne aflăm într-o eră a „gratificației imediate”, în epoca lui McTot. În final a decis că noul lanț de hoteluri nu se poate numi „McSleep Inn”.
La conflictele juridice din jurul cuvintelor mă voi întoarce spre sfîrșitul acestui text; deocamdată, aș vrea să răspund la întrebarea: ce faci cînd ai nevoie de cuvinte noi? Ca și în viață, cînd ai nevoie de ceva, fie iei de la alții cu împrumut (impropriu concept în știința limbii, de vreme ce o cultură nu mai dă înapoi împrumuturile lingvistice), fie îți faci singur. O mențiune aici: într-o limbă, gramatica e sistem închis, nu mai face schimb cu mediul (dacă îmi este îngăduită analogia cu termodinamica), e scheletul care trebuie să reziste neschimbat – prepozițiile, conjuncțiile, articolele ș.a. Sistem deschis e doar vocabularul. Revenind acum, cînd îți faci singur propriile cuvinte, ai două opțiuni: fie le inventezi de la zero (fenomen destul de neobișnuit), fie le alcătuiești din ce ai deja la dispoziție. Acest din urmă caz presupune surse și procedee clasice (cuvinte pe care le afixezi, le compui, le conversionezi), dar și unele neașteptate, care arată o mare disponibilitate spre creativitate din partea masei vorbitorilor și la care aș vrea să mă opresc un pic în articolul de față.
În cazul de mai sus, Mc e o prescurtare de la Mac, un prefix specific numelor proprii scoțiene și irlandeze, avînd sensul de „fiul lui” (cum întîlnim în numele românești de tipul Aluigheorghe). Din întrebarea asupra căreia judecătorul trebuie să decidă deducem că, întreg sau nu, un nume propriu poate deveni oricînd substantiv comun. Cu toții cunoaștem cuvinte ca jeanși, (pîine) graham, (material) denim, (măr) ionatan, (pavaj din) macadam, sandviș, dar puțini știu că, la origine, toate acestea au fost nume proprii: cuvîntul englezesc jean este o adaptare din engleza medievală a numelui Genoa (orașul italienesc Genova) din sintagma originală Genoa fustian, care desemna un material aspru fabricat acolo demult; pîinea graham (transcriu în alfabet românesc pronunția – /GRE-ăm/ –, dar nu vă sfătuiesc să cereți așa la brutărie) vine de la Sylvester Graham, predicator prezbiterian din secolul al XIX-lea, care ținea discursuri publice despre importanța unei diete pe bază de cereale și fără proteină animală, lucru care îl făcea ținta protestelor furioase ale brutarilor și măcelarilor din orașele pe unde trecea; denim, materialul din care sînt făcuți blugii, are legătură cu orașul din franțuzescul serge de Nîmes; mărul din soiul ionatan a fost descoperit întîmplător, la 1826, crescînd la o fermă, iar președintele de atunci al Societății de Horticultură din Albany, New York, l-a numit „Jonathan”, după prenumele celui care i l-a arătat prima oară; piatra spartă și compactată folosită la pavarea unui drum se numește macadam după numele inventatorului său scoțian, John L. McAdam; iar sandvișul poartă cu sine amintirea Lordului Sandwich care, în lipsă cronică de timp, și-a pus, într-o zi, prînzul între două felii de pîine.
Americanii mănîncă baloney – parizer, o adaptare după Bologna, și wieners, niște cîrnați afumați care își iau numele de la Viena (Wien), și frankfurters – un alt sortiment (cîteodată numit doar frank), în care se recunoaște numele orașului german Frankfurt. Foarte interesant e parcursul unui cuvînt din seria de bunătăți saxone: hamburger. La origine, desigur, e o specialitate făcută în Hamburg, în care vorbitorii de engleză au „identificat” cuvîntul ham și au produs, mai departe, burger, pe care l-au combinat apoi, în funcție de ingredientul principal: cheeseburger, chickenburger, fishburger, vegeburger. Statisticile arată că substantivele comune englezești care provin din nume proprii (de oameni, de locuri etc.) sînt peste 500, iar numărul continuă să crească. Extinderea sensului de la particular la general prin metonimie, care stă la baza acestui mod de îmbogățire a vocabularului, nu e o problemă strict de limbă, ci reflectă mai mult un proces cognitiv. Adițional se pot semnala o mulțime de procedee lexicale care demonstrează, pe lîngă creativitatea vorbitorilor de engleză (mai ales americană, ar trebui să precizez), o mare flexibilitate a limbii și a gîndirii. Astfel, se decupează părți din cuvinte sau sintagme, ca o consecință a unei tendințe din psihicul colectiv setat pe scurtime (fondul moștenit, de cuvinte anglo-saxone, este mai ales monosilabic): influenza<flu, taximeter-cabriolet<cab, public house<pub. Se abreviază tot felul de elemente, iar acronimele capătă statut independent și participă ulterior la alte procese de neologizare: printre cele mai noi exemple (sînt cu sutele) se numără yuppie< y(oung) u(rban) p(rofessional), alcătuit în analogie cu hippie, și nimby<n(ot) i(n) m(y) b(ackyard) – persoană sau grup care se opune ca un lucru să aibă loc în apropierea reședinței proprii (de exemplu, construirea unei fabrici, închisori, clinici de psihiatrie etc.). Cuvinte și părți de cuvinte se contopesc între ele: netizen, format din prescurtarea cuvîntului Internet și citizen, desemnează orice persoană care participă la viața online – (un „netățean”?) – care apoi trebuie să își însușească și o netiquette, niște reguli de comportament online.
Engleza americană este, de ceva vreme, varianta națională dominantă, influența ei globală nu este privită cu ochi buni peste tot, iar americanii sînt acuzați de imperialism cultural. În 1995, Prințul Charles al Marii Britanii s-a plîns că engleza americană amenință corectitudinea și decența limbii („proper English”) pentru că vorbitorii ei ar avea obiceiul de a inventa tot felul de substantive și verbe „care nu ar trebui să existe”. Atitudinea lui contrastează cu opinia îngăduitoare exprimată de personalitățile britanice din lumea literelor care au format, în 1913, Society for Pure English – Sir Walter Raleigh, Logan P. Smith, Henry Bradley și Robert Bridges: limba, democratică în caracter și origine, este vie și trebuie lăsată să se dezvolte (interesantă e și observația lor: cei mai buni făuritori de cuvinte sînt clasele needucate, nu oamenii de știință). E firesc ca atitudinea omului, în general, față de schimbarea care are loc în limbă să varieze de la acceptarea entuziastă la respingerea netă, însă istoria limbii demonstrează clar că vorbitorul individual nu are, în această privință, nici o putere în fața masei. Un cuvînt nou poate porni de la oameni educați sau de la oameni lipsiți total de educație, acest lucru nu contează: limba chiar este o democrație la care participă absolut toți vorbitorii, și nici un individ nu poate decide pentru ceilalți care invenții lexicale vor supraviețui și care nu, judecate fiind după norme de „corectitudine” sau „decență” care nu sînt intrinseci limbii, nu sînt criterii lingvistice. Odată creat, anonim și colectiv, cuvîntului i se dă drumul să circule liber în lume și să reziste sau nu, fiind al tuturor. Nimeni nu poate emite pretenții de exclusivitate asupra lui, iar această constatare ne readuce la conflictul juridic cu care am început textul de față.
În anii ’90, fabricantul motocicletelor Harley-Davidson nu a reușit să interzică, prin hotărîre judecătorească, folosirea de către un atelier de reparat motociclete (care se numea Hog Farm) a cuvîntului hog („mistreț”), cu sensul argotic de „motocicletă”, creat din cauza suprapunerii cu abrevierea H.O.G. (Harley Owners Group). Sentința nefavorabilă citează, printre altele, un precedent: inventatorul „limbii logicii” Loglan – din log(ical) + lan(guage) –, James Cooke Brown, ajunsese, un pic mai devreme, în fața tribunalului, în încercarea de a opri folosirea acestui nume, și chiar a limbii, de către alții. Studiourile Paramount susțin că dețin limba klingoniană, creată pentru Star Trek, ceea ce înseamnă, cel puțin în teorie (nu știu dacă cineva vrea să afle pe propria piele) că, dacă scrii și apoi publici o poezie în această limbă inventată, ai nevoie de licență ca să o descrii ca fiind „klingoniană”. Google e nume de companie și e marcă protejată, dar a devenit deja verb în vocabularul tuturor celor care caută ceva pe Internet. Pînă unde merge, așadar, dreptul de copyright în probleme de limbă? Se pare că acele cuvinte, nume sau sintagme care identifică mărci (google, frisbee, xerox, jacuzzi, super glue, vaselină, jeep, jet ski, photoshop, ping-pong, bandă scotch, teflon) pot fi folosite generic doar de masa mare a vorbitorilor, nu și de cei care reprezintă competiția. Înte timp, avem și reversul: cuvinte ca aspirină, celofan și termos, inițial mărci, și-au pierdut protecția legală pentru că au devenit substantive comune. Lucruri interesante se petrec în lume, în epoca lui McTot, ceea ce înseamnă că lucruri interesante se petrec și în limbă, reflexia ei fidelă.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons