Neînvățata lecție a atentatelor de la 9/11 și uitarea comandată

15 septembrie 2021   La fața timpului

Am învățat oare, în douăzeci de ani, ceva din atentatele teroriste islamiste de la 9/11? Sau ne-am grăbit să le uităm lecția înainte de a o fi învățat, de a fi tras, durabil, concluziile necesare și de a le fi transpus?    

Spectacolul tragediei civililor care i-au ajutat pe occidentali la poalele Hindukușului, dar au rămas totuși pradă talibanilor după recucerirea țării de către islamiști, e deconcertant la culme.

Nu mai puțin deprimante sînt știrea recentei repatrieri, în Afganistan, a fostului șef al securității lui Osama bin Laden, precum și substanța declarațiilor televizate, la CBS, ale fostului șef al CIA în epoca Obama. Potrivit lui Michael Morell, acțiunea „administrației Biden” (de retragere intempestivă din Afganistan) i-a „inspirat pe jihadiștii din întreaga lume”, iar „talibanii au și reînceput să le acorde teroriștilor Al-Qaeda dreptul de a se instala în țara” pe care o controlează din nou. Un recent raport ONU afirmă că în Afganistan trăiește și Ayman al-Zawahiri, actualul șef al rețelei Al-Qaeda, omul care l-a radicalizat cîndva pe Bin Laden și care a difuzat mai nou un video celebrînd, după două decenii, atentatele comise în SUA de organizația sa teroristă islamistă, al cărei viceșef era în 2001.

Obiectivele teroriste și narativele stîngii

Nimic nu pare mai edificator în privința încrederii care se poate avea în „onestitatea” tentativelor repetate ale talibanilor de a se afișa ca islamiști, chipurile, „moderați”, spre a obține recunoaștere internațională și susținere economică și financiară.

Or, acum două decenii fuseseră demolate cu avioane de pasageri deturnate de islamiști teroriști turnurile gemene ale World Trade Center de la New York. Oamenii Al-Qaeda, adăpostiți atunci de talibani în Afganistan, atacaseră și Pentagonul, cu un al treilea aparat de zbor capturat. S-au văzut opriți in extremis de pasageri-martiri în al patrulea avion. Eroii de la bordul lui, care ar fi vrut să ajungă la San Francisco, forțaseră prăbușirea avionului pe un cîmp din Shanksville, în Pennsylvania, nu așa cum își propuseseră teroriștii, care încercaseră să-l transforme de asemenea într-o armă de omor în masă, spre a arunca în aer Casa Albă sau edificiul de pe Capitoliu adăpostind Congresul SUA.

Teroriștii au exterminat atunci aproape trei mii de americani complet nevinovați. Ce a însemnat acest cvadruplu atac? Cum de a fost posibil? Ce a antrenat și ce ar fi trebuit să antreneze? Ne-a interesat destul schimbarea pe care a adus-o? Și a adus oare schimbările necesare?

Cînd SUA au ripostat firesc, manu militari, la cele mai sîngeroase atacuri armate suportate vreodată de americani pe propriul teritoriu, unele, nota bene, mai sîngeroase chiar decît cele declanșate nu asupra civililor, ci asupra flotei la Pearl Harbour, s-a pornit și mașina de fabricat minciuni antiamericane și antidemocratice. Nu puține confabulații circulînd atunci, de genul Americii care ar fi invadat Afganistanul (iar apoi Irakul) „pentru petrol”, s-au menținut bine-mersi pînă azi.

Or, ar trebui ca măcar azi să fie evident și să reiasă din datele și faptele istoriei că nu pentru „bogățiile subsolului, (pentru) litiu, fier (și) cupru” au intrat americanii și aliații lor occidentali din NATO în Afganistan, ci pentru lichidarea agresorilor Al-Qaeda și îndepărtarea de la putere a talibanilor. S-a auzit însă, încă din acea toamnă a anului 2001, că pentru mega-atentate culpa ar aparține ba Americii și capitalismului care ar „ucide” nevinovați în lume, ba „serviciilor secrete ale SUA” ori „Mossad-ului” israelian. Teoriile conspirației s-au ținut, din capul locului, lanț.

Cînd a început să se atenueze întrucîtva stridența orbitoare și asurzitoare a miturilor culpabilizînd victima spre a-l susține pe făptaș, nu puțini au încercat să mediteze serios la ce trebuia să se înțeleagă cu adevărat în America și în Vest din cele petrecute. Or, nici această meditație n-a putut avea loc în liniște, pentru că s-au lansat instantaneu alte zgomote puternice, deturnînd sistematic atenția de la efortul războiului antiterorist, spre a se promova fie uitarea, fie pseudojustificări ale prezumtivelor temeiuri ale supărărilor islamiste, generatoare ale atacului de la 9/11.

Conflictul n-a început atunci. Și nu se va termina, cum futil speră administrația Biden, acum. În 2001, responsabilii americani ar fi trebuit să fie edificați instantaneu cu privire la natura atacului. În fond, mai avusese loc cu opt ani înainte o tentativă islamistă de distrugere a turnurilor gemene și de asasinare a 250.000 de civili. Unul din capii grupării, Ramzi Yousef, un nepot al principalului planificator al atentatelor din 2001, Khalid Sheikh Mohammed, a admis în fața FBI că spera să reușească să omoare în 1993 un sfert de milion de oameni cu bomba lui de circa 650 de kilograme.

Explozibilul urma să dărîme unul din turnuri propulsîndu-l în celălalt, astfel încît să fie demolate ambele. Doar soliditatea clădirii și nepriceperea teroristă îi împiedicaseră pe el și pe complicii lui să omoare mai mult decît șase civili și să rănească mai mult de o mie de oameni.

Or, în ciuda văditului potențial genocidal înglobat de ura vehementă pentru democrația occidentală a fanatismului islamist, manifestată nu întîmplător în atacarea unor turnuri simbolizînd America, libertatea individuală, democrația, economia capitalistă, precum și succesul lor, SUA n-au tratat amenințarea adecvat. În loc să întărească sensibil comunitatea de informații, administrația Clinton a redus masiv, în anii ʼ90, resursele umane și investițiile în serviciile secrete și a reacționat laș, ilar și ridicol de placid la omorurile în masă ale Al-Qaeda din Kenya, Tanzania ori de aiurea, neactivîndu-se serios și redutabil în fața unui pericol evident.

Succesul deceniilor de terorism palestinian și iranian, de pildă în a genera o criză globală a petrolului, în 1973, ori de a umili și împiedica realegerea unui președinte american ca Jimmy Carter, ar fi trebuit să fie un avertisment, de vreme ce, dimpreună cu alungarea rușilor din Afganistan, aceste tipuri de terorism au inspirat masiv jihad-ul global.

Nu e deci greu de anticipat că îl va inspira și fuga occidentalilor de la poalele Hindukușului, o retragere nu doar prost și unilateral planificată, cu boii îndărătul carului, de vreme ce a acordat prioritate militarilor, iar nu civililor, ci de-a dreptul absurdă. Căci trupele americane, reduse la doar 2.000 de militari, nu mai suportaseră nici o singură pierdere în Afganistan într-un răstimp de un an și jumătate și controlau lesne, cu ajutorul armatei afgane și al superiorității lor tehnice, întregul teritoriu, împiedicînd reacapararea puterii de către teroriști, scopul primordial al intervenției.

O persistență în eroare defel întîmplătoare și un viitor deloc ușor

Cum se explică incapacitatea Americii și a lumii occidentale de a învăța și de a extrage lecțiile necesare din cele mai oribile și bulversante episoade ale propriei istorii, care ar fi trebuit să galvanizeze pe decenii Vestul, în loc să-l obosească prematur, perdant, sinucigaș într-o luptă care e departe de a se fi încheiat?

În Chronicles, Pedro Gonzalez afirmă că elita intelectuală și-a văzut „satul global al diversității și incluziunii pus în pericol” de tragedia de la 9/11, iar „marșul spre globalizare și multiculturalism frînat”, în timp ce „unii n-au avut răbdare nici măcar să vadă morții odihnind în țărînă, înainte de a-și relua proiectele de subminare din interior a Statelor Unite”.

Șarlatani intelectuali ca Edward Said și nihiliști vicleni au preluat instantaneu rolul de vîrfuri de lance și de figuri de proră în atacarea oricui deplîngea, de pe poziții pro-democratice și pro-occidentale, potențialul fundamentalist, totalitar și terorist al islamismului ori lipsa iluminismului în lumea musulmană, oricui cerea reformarea ei veritabilă.

Ideologii corectitudinii politice au preluat și perpetuat impulsuri și tendințe ostile și contraproductive protejării democrațiilor liberale și a statelor de drept. S-a demarat astfel o globalizare „uitucă”. Una care trece programatic sub tăcere și în uitare ce nu le convine ideologilor. Una care facilitează astfel extinderea permanentă a ariei de influență a mișcărilor și regimurilor extremiste, autoritare sau totalitare, în timp ce o subminează și o restrînge pe a democrațiilor autentice. Care, în loc să învețe să nu uite, uită să mai învețe ce e de făcut întru adecvarea la natură și istorie.

Ambele, cum știm din Fizica lui Aristotel și de la mulți observatori politici și militari contemporani, au oroare de vid. Era predictibil și cu decenii în urmă și s-a confirmat în mod trist după retragerile israeliene din sudul Libanului și Gaza că retractilitatea în fața terorismului și a inamiciției față de drepturile omului nu dă rezultatele sperate. Ea umple cu dușmani implacabili zonele evacuate de Vest, pericolul pentru democrații neputînd fi contracarat satisfăcător, în lumea informațională, globalizată și nucleară, prin izolare, dorințe pioase și granițe, fie ele chiar bine păzite.

Nu altfel stau lucrurile cînd, în numele unei false toleranțe, se renunță la valorile civilizației proprii, spre a se interioriza, edulcora și, în final, idolatriza intoleranța și ura, propagate de inamicii ei înverșunați. Salvatoare, în context, sînt doar claritatea morală, aderența la propriile valori și o memorie bună.

Pe scurt, dacă exportul democrației eșuează, profită de acest eșec și islamismul radical, și entități totalitare, precum imperiul comunisto-sclavagist de mare succes care este China.

Nădejdea multora, că vrăjmașii democrației se vor încăiera și se vor distruge mutual, e naivă. Cum afirma cineva, „paranoia la paranoia trage”, iar „dușmanii dușmanilor mei îmi sînt prieteni”. Inamicul public numărul unu al teroriștilor vor rămîne, cît timp nu sînt complet distruse, Statele Unite și țările apusene.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.

Foto: wikimedia commons

Mai multe