Nagîț de pui

Anii de după Revoluția din decembrie 1989 au fost interesanți sub aspect lingvistic, ca să folosesc un eufemism. Atunci am găsit, într-o revistă, recomandarea de a folosi asparagusul în alimentație. Tot atunci, un prospect al unui produs farmaceutic de desfundare a nasului informa cumpărătorul că, dacă sîntem răciți, nasul „fuge” (metafora era semnalată cu ghilimele). În fine, trecînd într-o zi pe lîngă „Central”, una dintre cele mai selecte alimentare din Iași, care rezista din anii comunismului și încerca să țină pasul cu turbulența noului sistem, am observat că, pe trotuar, era scos un panou (practică abia pătrunsă), pe care se putea citi noutatea zilei: avem nagîț de pui.

În primele două cazuri, nedumerirea e repede spulberată pentru cel care cunoaște limba engleză: cînd spunem „asparagus”, noi înțelegem planta ornamentală, întreagă, dar englezii se referă la sparanghel (mlădițele primăvăratice, comestibile, ale plantei). Iar nasul, evident, „curge”, nu „fuge” (a running nose). Traducerile proaste erau parte integrantă a vieții cotidiene, nimic nou. Dar ultimul caz era un mister total: știam ce e nagîțul, chiar dacă teoretic – o pasăre. Avempui de nagîț ar mai fi avut sens. Dar invers... poate era o figură de stil (genitivus definitivus) de tipul un boboc de fată?(La urma urmelor, în variantele rămase în manuscris la Luceafărul, și Eminescu luase în calcul un grangure de fată, o comparație tot din sfera înaripatelor.) Nu am mai avut liniște de atîtea presupuneri și m-am întors din drum. Pe eticheta originală scria: chicken nuggets, U.S.A.

Rîzi, tu, rîzi, cititorule... pentru că McDonald’s și KFC sînt, în prezent, parte din viața noastră, dar atunci nici măcar sparanghelul nu ajunsese în magazine. Iar managerul, probabil presat de necesitatea etichetării produsului în vitrină și pe panoul de pe trotuar, făcuse un raționament logic: chicken este „pui” (de găină, care este o pasăre), nuggets seamănă bine și la sunet și la formă cu nagîț, nagîțul este o pasăre... Este exact tipul de legături mentale care au prilejuit renumerațiapersonajului caragialian, sau lăcrămația, sau somniera. Primul cuvînt se explică prin asocierea sensului de retribuție în bani cu faptul că aceștia se numără; al doilea, prin faptul că, adeseori, o reclamație este (sau era) însoțită de lacrimi; ultima formă este motivată de somnul care poate fi găzduit de o somieră. La baza celor de mai sus identificăm un fenomen prezent în orice cultură și care, în lingvistică, se numește etimologie populară.

Dacă (prea puținele) ore de gramatică făcute în școală lasă cumva impresia că, într-un sistem lingvistic, domnesc ordinea, regularitatea, predictibilitatea, ca în matematică (de exemplu: la derivate atașezi sufixe și prefixe, la compuse alături cuvinte întregi etc.), etimologia populară sau falsă, procedeu de îmbogățire a vocabularului, o spulberă pe loc. La fundamentul său se află eroarea, greșeala de interpretare, conexiunea „pe alături” care, însă, odată elucidată în mecanismul ei, își arată „logica”: la o examinare atentă, se observă că toate exemplele sînt motivate de legături (de formă și sens) pe care vorbitorul unei limbi le face în minte. Dacă numărul celor care fac aceste conexiuni atinge o masă critică, atunci forma distorsionată se impune ca normă, altfel nu.

Ideea e că, la un anumit moment în evoluția unei limbi, un cuvînt sau o expresie pot începe să-și piardă inteligibilitatea pentru noile generații de vorbitori care, pentru a remedia problema, operează modificări la nivelul formei astfel încît rezultatul „să aibă sens”. Aceste reinterpretări au loc sub influența unor cuvinte deja existente în vocabular, cu care oamenii stabilesc, greșit, înrudiri. Astfel, poate v-ați întrebat vreodată de ce echivalentul englezesc al cuvîntului românesc amiral conține un d (admiral), iar cele din franceză, italiană și spaniolă, nu. Encyclopedia Britannica arată că originea este o sintagmă arabă, amir al-bahr – amir („comandant”) + al (articol hotărît) + bahr („mare”) – „comandant naval”, adoptat de sicilieni ca amiral pe la anul 1200, apoi împrumutat de francezi, spanioli și englezi. La aceștia din urmă, un d a apărut cîteva secole mai tîrziu, sub influența romanicelor admire și admiration, din vocabularul englez, cu care vorbitorii au simțit că se înrudește (motivație parțial „filologică”, parțial emoțională, desigur, fiindcă un amiral era admirat și respectat de oricine).

Din sfera nupțială vin următoarele două exemple, pe care le știm din filme: un cuvînt compus, bridegroom („mire”), și expresia till death do us part („pînă cînd moartea ne va despărți”). Primul este o modificare adusă, în Evul Mediu, unui compus anterior, bridegome, în care elementul inițial, bride, este „mireasă”, iar al doilea, gome, e o veche moștenire germanică folosită cu sensul generic de „ființă umană”, „pămîntean” („omul miresei”, deci). La concurență cu man(originar cu același sens generic), care l-a și înlocuit în vocabularul limbii engleze, acest al doilea element a început să nu mai însemne nimic pentru vorbitorii secolului al XVI-lea (interesant cum, și în limbă, e valabil principiul use it or lose it, din biologie). Astfel că a apărut forma pe care o știm noi azi, sub influența unui alt substantiv, în uz la vremea respectivă, groom, cu care poporul a identificat legături de formă, pronunție și semnificație (groom cu sens arhaic poate fi „servitor” sau „tînăr”). 

Expresia till death do us part conținea, la origine, un verb provenit din franceza veche care însemna „a separa”, „a despărți”. Till death us depart era formula folosită la ceremonia religioasă, care a supraviețuit, un timp, în paralel cu noua expresie, în care verbul, ieșit din uz, este reinterpretat sonor și formal: do + part. Reinterpretarea este atestată pentru prima dată în 1549, în The Book of Common Prayer, o carte liturgică folosită de Biserica Anglicană după ruperea de Biserica Catolică, sub Henric al VIII-lea. Pentru comparație, ne putem gîndi la o expresie românească în care, la un moment dat, prin dispariția conceptului, vorbitorii nu au mai recunoscut un cuvînt și l-au „corectat”: a da sfoară în țară a fost, la origine, a da sfară în țară, „sfara” fiind fumul de la focurile aprinse din munte în munte pentru a vesti rapid invaziile dușmanilor.

Aș vrea să menționez că această intervenție asupra limbii – voluntară, creativă – se constată și la copiii mici aflați în perioada de achiziție a limbii materne, din orice cultură ar proveni ei. Tatiana Slama-Cazacu, al cărei nume l-am invocat deseori în textele din Dilema veche, descrie, în studiile sale, obiceiul copiilor de a face singuri diverse asocieri dacă părinții nu le explică prea clar sensurile cuvintelor noi. Astfel, psiholingvista documentează un caz în care „un copil de 3 ani care este certat pentru că nu a fost cuminte și căruia cineva îi spune Ai sfeclit-o! preia global expresia auzită și o repetă ca pe un substantiv, adresîndu-se persoanelor din jur cu forma de vocativ, foarte corect format, modificînd prompt desinențele: femeilor – sfeclito!, bărbaților – sfeclitule!”. Un copil de 5 ani, auzind de cronometru, spune „a, ăsta-i kilometru”, iar un compas se numește așa „pentru că faci un pas, și încă un pas”. Tot la 5 ani, fiul meu, Andrei, pus să explice sensul cuvîntului „travestit”, tocmai auzit la știrile serii, la televizor, și-a fluturat mîna și a zis „cineva așa, foarte vestit” (din moment ce era la televizor!).

Etimologia falsă nu ține cont de vîrsta vorbitorilor și nici de cultura în care se nasc ei. Nu ține cont nici de timpuri, pentru că o observăm în toate epocile, și nici măcar de gradul de educație: în a sa Institutio Oratoria, Quintilian, renumitul pedagog și profesor de retorică (35-100), ridiculizează moda cărturarilor romani de a stabili legături etimologice între cuvinte. Le iartă derapajele, invocînd greșelile făcute de Varro, pe care el îl numește „cel mai învățat dintre romani”: „Dar, după exemplul dat de Varro, oricine poate fi iertat. Căci el a încercat să îl convingă pe Cicero [...] de faptul că ogorul se numește ager pentru că se muncește pe el (agitur), iar stăncuțele se numesc graculos pentru că zboară adunate în stoluri (gregatim)”.

Dincolo de toate acestea, dincolo de consecințele (sau, dimpotrivă, lipsa consecințelor) „inovațiilor” asupra vocabularului, factorul comun care le leagă este unul foarte adînc, care ține de o trăsătură psihică cu care putem spune că ne naștem. Etimologiile acestea „raționale”, dar false nu reflectă simple asocieri formale și sonore între cuvinte. Fie că e vorba de un context verbal, în care copilul nu înțelege sensul unui cuvînt și caută să stabilească singur semnificații, în funcție de experiența proprie, fie că e vorba de un context social foarte larg, în care vorbitorul adult nu mai înțelege cum se raportează un cuvînt sau o expresie la viața întregii comunități, observăm o intervenție a gîndirii asupra limbii, o interpretare creativă motivată de nevoia constantă de sens a ființei umane.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.