Mintea și corpul

Nu doar intelectualii veritabili, ci și unii dintre semenii mai puțin instruiți, dar cu judecată sănătoasă, sînt scandalizați cînd află cît de mult cîștigă unii sportivi astăzi, ce salarii uriașe au îndeosebi cei „care aleargă după minge” și de ce înaltă apreciere se bucură ei în societatea actuală. Firește, supărarea intelectualilor este îndreptățită, numai că o atare stare de fapt nu-i de azi, de ieri...

Cu mai bine de două milenii în urmă, Isocrate (436-338 î.Hr.), celebrul logograf și profesor de retorică, totodată rivalul lui Platon, se arăta surprins că organizatorii de festivaluri și de întreceri sportive acordau premii consistente atleților, dar nu stabileau asemenea premii și pentru cetățenii care munceau din greu pentru binele Atenei, pregătindu-se ori studiind toată viața tocmai pentru a le fi de folos celorlalți. În opinia sa, chiar dacă un atlet era de două ori mai puternic decît un om obișnuit, el nu avea cum să fie mai util poporului decît o persoană care venea cu idei bune, dornică să le împărtășească și altora; așadar, o persoană de pe urma căreia puteau beneficia atîția atenieni (vezi Isocrate, Panegyricus, 1-2). 

Într-un alt discurs scris spre sfîrșitul vieții, Isocrate dădea glas aceleiași uimiri și, evident, aceleiași mîhniri. El nu-și putea explica de ce atenienii, deși încredințați că sufletul este mai important decît trupul, îi prețuiau totuși mai mult pe cei care se îndeletniceau cu gimnastica decît pe cei care se ocupau cu filozofia. Pentru el, neîndoielnic, ținea de domeniul iraționalului să-i lauzi mai degrabă pe cei care desfășoară o activitate de la nivelul de jos, decît pe cei care se dedică unei activități de nivel mai înalt, cu atît mai mult cu cît se știa că faptele remarcabile pentru care Atena devenise renumită nu se obținuseră prin antrenament fizic; dimpotrivă, Atena se impusese drept cel mai măreț dintre orașele-state ale vechilor greci grație intelectului omenesc (vezi Isocrate, Antidosis, 250).

Trebuie precizat că semnificația pe care Isocrate o dădea pe atunci termenului philosophia diferă de cea pe care avea să i-o fixeze Platon. Prin philosophia relaționată, și în acest caz, cu înțelepciunea, Isocrate înțelegea mai curînd o „cultură a discursului”, o educație de tip retoric (he ton logon paideia) cu ajutorul căreia cetățeanul ajungea să întrebuințeze în mod înțelept limbajul, contribuind astfel la consolidarea și buna funcționare a statului. Revenind într-o scrisoare tîrzie la problema de mai sus, Isocrate observa, la fel de uimit, că nu doar Atena, ci numeroase alte orașe îi considerau mai demni de onoare pe atleții cîștigători la concursuri decît pe cei care se bazau pe inteligență și muncă asiduă pentru a descoperi ceva util. În consecință, marele retor le compătimea pe acele cetăți, deoarece ele nu-și dădeau seama că vigoarea și agerimea dispar odată cu trupul, în vreme ce cunoașterea persistă în timp, datorită textelor, aducînd beneficii celor care apelează la ea (vezi Isocrate, Scrisoarea a VIII-a, 5). 

După toate acestea, cineva ar putea să (se) întrebe așa: „Și cum rămîne cu vechea constatare latinească a lui Iuvenalis, Mens sana in corpore sano? Nu indică ea că sănătatea corpului vine înaintea sănătății minții și – prin urmare – că taman corpul este mai important decît mintea?”. Nu aș merge pînă acolo cu concluziile. Celebra formulă subliniază, într-adevăr, utilitatea ori chiar necesitatea exercițiilor sportive pentru întreținerea sănătății mentale. Și se cuvine să recunoaștem că adulții și copiii din zilele noastre ar trebui să ia mai în serios un asemenea îndemn...

Este drept, însă, că unor spirite contestatare cuvintele lui Iuvenalis nu prea le-au venit la socoteală. Bunăoară, lui George Bernard Shaw, căruia îi plăceau paradoxurile, respectiva expresie latinească i se părea o tîmpenie. Scriitorul irlandez era convins că lucrurile stau invers și că, de fapt, corpul sănătos este produsul minții sănătoase: „Mens sana in corpore sanois a foolish saying. The sound body is the product of the sound mind” (G.B. Shaw, Maxims for Revolutionists). Probabil că știa el ce spunea, de vreme ce a trăit 94 de ani.

Un text savuros, intitulat chiar „Mens sana in corpore sano“, a produs, în acest sens, George Topîrceanu. Redau aici doar cîteva dintre frămîntările minţii poetului, hotărît să demonstreze, în manieră glumeaţă, că maxima în cauză nu exprimă nicidecum un adevăr definitiv: „Să vedem. Mens sana in corpore sano... Cînd zici că numai într-un corp sănătos poate sta o minte ageră, asta nu înseamnă că în toate corpurile sănătoase stă negreşit o minte ageră. Cînd zici că toate vacile sînt mamifere, asta nu înseamnă că toate mamiferele sînt vaci. Mai există şi capre, de exemplu, care sînt tot atît de mamifere. [...] Cînd zici: o minte sănătoasă într-un corp sănătos, aceasta însemnează doar atîta, că numai într-un corp sănătos poate exista o minte ageră... Oare aşa să fie? M-am gîndit imediat la Blaise Pascal şi la Darwin, la Spinoza şi la Leopardi, la Jean-Jacques Rousseau, la paralizia lui Scarron, la insomniile lui Proust, la epilepsia lui Napoleon, m-am gîndit la sănătatea dlui Bogdan-Duică, m-am gîndit la numărul mare de intelectuali iluştri cu organismul minat de crocodilii microscopici ai unei maladii oculte – şi aproape toată galeria oamenilor de geniu mi-a apărut ca un splendid azil de infirmităţi incurabile şi de mizerii fiziologice ereditare... Mens sana in corpore sano? Uite ce belea îi poate veni omului pe cap din Antichitatea clasică, dacă o caută cu lumînarea...”.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.

foto: wikimedia commons