Mihail Sebastian, trădări și accidentări

Ar fi vrut să fie un scriitor român, dar n-a fost lăsat. Ar fi vrut să fie iubit, dar nu prea i-a fost dat. Ar fi vrut să emigreze în Franța, dar n-a apucat. Gînduri la 77 de ani de la moartea lui Mihail Sebastian. Ar fi vrut să fie prieten, dar a fost trădat. Ar fi vrut, după eliberarea de anii de spaimă ai nazismului și legionarilor, să trăiască. Dar un camion l-a călcat.

Își dorise să scrie un mare roman: Accidentul. Dar avusese un accident și pierduse manuscrisul. Îl rescrisese din memorie, fără să fie mulțumit, pînă ce moartea l-a găsit. Printr-un teribil accident.

Citise, muncise, scrisese harnic și nu-i venea ușor să umple rînd după rînd și pagină de pagină: articole, piese de teatru, romane. Își făcuse, în fine, un nume, autorul Stelei fără nume. Degeaba.

Ce-i într-un nume de român? De evreu? De evreu român?

Mai întîi i l-a reiudaizat, cu obidă, într-o prefață imundă și infamă, la o carte introspectivă, despre condiția evreului într-o lume creștină, Nae Ionescu, mentorul pe care-l admirase și îl iubise mult. Apoi, aveau să i-l tîrască în noroi țuțării de dreapta ai profesorului, impresionați de aplombul insolentului filosof care și-a compensat cu sadism lipsa de substanță, simbolizată de numele său banal.

Apoi, țuțării de stînga, progresiști. Cum că M.S. s-ar fi făcut slugă la fasciști.

Și nici unii evrei nu-l iertaseră. Pentru că – într-o epocă mutilată de crunte persecuții antisemite care aveau să prefațeze era crimelor contra umanității și să culmineze cu Holocaustul – Mihail Sebastian îndrăznise să cugete liber la chestiunea identității și a religiei, a opțiunilor politice evreiești, în speță la raportul dintre „spiritul iudeu și cel local”, cum avea să noteze el în Cum am devenit huligan.

Scria el, în acest text, răspunzînd tuturor: „M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sînt un partizan, sînt mereu un disident”.

Ar fi vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limbă română și să i se recunoască privilegiul de a fi considerat un danubian. Nae Ionescu n-a vrut. A hotărît că nu se poate. Ești „nu om de la Dunăre, ci evreu de la Dunăre, Iosef Hechter”, l-a somat pe M.S., să-și bage mințile în cap, profesorul-mentor de asasini legionari.

Radicalismul lui Nae Ionescu era cu atît mai grotesc cu cît era mînă-n mînă cu obiceiul locului de a se „pupa Piața Endependenți”. Obicei practicat asiduu și azi, ca și atunci, de unii din învățăceii lui Nae Ionescu, după război.

În cartea sa-război de apărare, Sebastian descrie comportarea personalităților publice dîmbovițene: „Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură de brutalități și tranzacții”. (Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan) 

Antisemitismul brutal are adesea un efect paradoxal. Întărește iudaismul. Antisemitismul legionarilor n-a fost ca al nazismului și nici ca al lui Antonescu, dar toate s-au unit în erupția formei sale radicale, eliminatorii, materializate în Holocaust.

Și toate acestea aveau să-i trezească și să-i întărească identitatea somnolentă, de evreu agnostic, modern, european, agitat de crize, zbuciumat de prigoane, momit de ispite asimilaționiste. În decembrie ’41, cînd Germania lui Hitler, aliatul lui Antonescu, declara război Statelor Unite, Jurnalul consemna: „Undeva, într-o insulă cu soare și umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire mi-ar fi… indiferent dacă sînt sau nu sînt evreu. Dar aici și acum nu pot fi altceva”.

Cum trebuie să se fi simțit acest scriitor român de origine și sensibilitate evreiască? Precum un copil părăsit de părinți, ca și cum tatăl, Europa sa natală, ca și cum mama, națiunea căreia-i slujise pe tărîmul literelor, îl trădaseră și îl abandonaseră fără milă, predîndu-l asasinilor săi.

Trădări post-mortem și postbelice

Mihail Sebastian a fost trădat toată viața. De iubite, de amici, de mentori, de soartă. Destinul i-a rămas însă vitreg și după ce l-a călcat camionul. Întîi a fost uitat, deși piesele i s-au jucat.

Apoi, a redevenit celebru în anii ’90, odată cu publicarea unei ample părți a Jurnalului său, niciodată integral tipărit. Și dansul macabru a reînceput cu o neobișnuită vigoare și inflamare, întețit de ultragierile provocate de imaginea deloc măgulitoare a lui Mircea Eliade din Jurnal și de disputa cu privire la rinocerizarea bunului „prieten” al lui Sebastian, „mentorul generației sale”.

Un filosof, care nu i-a fost frate, l-a anexat fratern, dar abuziv. L-a numit familiar și familial „Sebastian, fratele meu”. I-a transformat evreitatea în prilej de stereotipizare. Și a mimat, prin intermediul lui, cel prefăcut în instrument, o inexistentă simetrie a suferințelor în Holocaust și sub comuniști, transformîndu-l, parcă, pe scriitor în chezaș avant la lettre al „rezistenței prin cultură”.

O preopinentă, care a adoptat recent o redefinire a termenului de antisemitism, astfel încît să-l poată absolvi pe jurnalistul Eminescu de această culpă, l-a găsit pe evreul Sebastian nu doar „ucenic de diavol”, ci „extremist de dreapta” și simpatizant al lui Mussolini. L-a înfierat într-o carte de-o rară netrebnicie, bazată pe o stupidă retroiecție și pe cîteva pasaje din articole, puține, rupte din context, scrise de jurnalistul înfierat la 20 și ceva de ani, pe cînd nu-i picase cașul de la gură. Și pe cînd nu se știa nici ce e fascismul, nici ce avea să devină legionarismul sau nazismul.

Teza ei implică, sugestiv, că Sebastian ar fi trebuit să știe în anii ’20 ce va face aliatul lui Mussolini în Holocaust și cum se va schimba accepțiunea termenului de fascism de-a lungul deceniilor, al războiului mondial, al unui veac. Îmi pare a fi procedura demolatorilor de statui corecți politic, din anglosferă.

N-a impresionat-o pe Marta Petreu și n-a determinat-o să-și regîndească teza eronată faptul că, după numai cîțiva ani, încă tînărul, dar rapid maturizatul Mihail Sebastian avea să scrie, în 1935, mult înaintea genocidului nazist: „Corurile, marșul în cadență și simbolurile vagi, aceste beții psihologice, sînt materia primă a oricărei dictaturi. Că sînt dezonorante sau nu, puțin interesează. Ele sînt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui… Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfîrșitul lor, dezgustul însă vine fără greș. Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amîndouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viață și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. […] Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil”.

Dimpotrivă, Martei Petreu i s-a părut că toate acestea nu-l absolvă de păcatul de tinerețe al apropierii de un mentor care avea să deraieze și să-și trădeze, ticălos, discipolul. I s-a părut că, dimpotrivă, tînărul trebuie osîndit și post-mortem, nu doar pe viață, ci și pe veci, cu o condamnare fără drept de apel, care să merite o justificare cît o carte foarte groasă. Una care să dea impresia că ar fi fost fascist. Atît? Nu.

Mihail Sebastian a avut și norocul de a fi iubit. Tatiana Niculescu știe să vadă cu ochii inimii. Autoarea unei foarte recomandabile cărți, intitulate Singur. Viața lui Mihail Sebastian, pare să-l fi privit congenial. Pe coperta cărții ei se găsește o parafrază semnificativă din Mihail Sebastian, cel pe care un accident de camion ni l-a răpit acum 77 de ani: „Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei ce nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stînga?”.

Sebastian nu mi-a fost frate. Nici tată sau bunic. Dar e – și va rămîne – unul din marile mele repere. Un mare scriitor evreu. Român. Evreu român. „Evreu-român-dunărean”, cum el însuși s-a descris. Și un mare și amar solitar.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.