Mesaje false în lumea animală
Odată cu răspîndirea tot mai largă a concepțiilor darwiniste asupra vieții, a început să se contureze o abordare comparatistă a limbii umane vizavi de celelalte sisteme de comunicare, prezente în lumea animală: există atîtea organisme biologice pe planeta noastră, și fiecare, în cadrul propriei specii, are un sistem de comunicare prin care transmite și primește informații relevante supraviețuirii. Putem vorbi despre „limbă” în cazul organismelor non-umane? Și dacă nu, de ce? Ce anume califică limba să fie numită astfel, și absența căror trăsături decide că un sistem comunicațional nu e limbă? Strategia cercetării a fost ca, după identificarea trăsăturilor care definesc aceste sisteme, să se caute punctele de convergență și cele de divergență, apoi să se distingă un set de trăsături cruciale care conferă unui cod statutul de limbă.
Astfel, în anii ’60, lingvistul american Charles Hockett enumeră șaisprezece trăsături de design prezente în limbile umane și care, totodată, par să lipsească din cel puțin un sistem de comunicare cunoscut din lumea animală. Aceasta este o discuție foarte amplă, însă eu mă voi referi doar la niște aspecte hazlii care vizează o trăsătură mai puțin importantă între cele șaisprezece: prevarication, adică abilitatea de a transmite, intenționat, mesaje false. Întrebarea dacă animalele se dovedesc capabile de înșelătorie e de interes și pentru biologii evoluționiști contemporani, care vor să afle, în cazul în care răspunsul e afirmativ, și dacă minciunile sînt pedepsite de ceilalți membri ai unui grup.
La om, comportamentul moral, altruist, e văzut evoluționist ca un instrument psihologic dezvoltat prin selecție naturală, deoarece cooperarea ar favoriza supraviețuirea grupului. Modelele matematice ar arăta că fenomenul cooperării se dezvoltă și rămîne stabil numai dacă înșelăciunea este pedepsită, dar și dacă cei care nu o pedepsesc sînt pedepsiți. La animale, dacă nu există pedepse de nici un fel, înseamnă că ori sînt foarte rare cazurile de înșelătorie, ori nu sînt detectate de membrii comunității. În cazul al doilea, conform teoriei, grupul nu ar putea supraviețui. Practica arată că el supraviețuiește, deci ar fi valabilă prima ipoteză.
În cartea lui din 2006, Moral Minds, Marc Hauser, biolog și primatolog american, arată că datele din teren sînt amestecate, uneori confirmînd, iar alteori infirmînd teoria. El mai precizează că, deși numărul total al observațiilor din teren este mare, numărul referitor la orice specie dată din cadrul unei populații este foarte mic. Dar, dacă există un astfel de comportament, atunci „ispita” îmbracă trei forme: hrana, puterea și sexul.
În cazul primatelor, există sute de exemple în care se poate suspecta minciuna: indivizi care anunță, fals, apariția unui prădător sau care se tupilează după stînci pentru a ascunde hrana sau ocazia vreunei acuplări. Există informații despre maimuțele vervet din Kenya, care provin din studiile lui Dorothy Cheney și Robert Seyfarth: aceștia arată că, dacă înregistrezi oricare dintre cele două semnale care indică fie simpla prezență unei maimuțe străine de grup pe teritoriu, fie implicarea ei într-o luptă și îl difuzezi apoi în mod repetat în grup, în cele din urmă membrii grupului nu mai răspund la el, demonstrînd că au detectat falsitatea situației. Despre maimuța rhesus aflăm că ea e capabilă să comute pe „modul silențios” în contextul acuplării, dar numai în situația în care competiția este mare. Altfel, actul este foarte zgomotos (probabil se laudă sau se felicită). Interesant – și foarte caraghios dacă vizualizezi scena – este că, în cazul nefericit în care femelele receptive sînt puține, maimuțoiul tace, dar capul și gura i se mișcă, la fel ca în filmele mute.
Cocoșul, ni se spune, emite false semnale de „hrană” în circa 45% din timp. Astfel, el atrage găinile încrezătoare care bat drumul, de fiecare dată, doar ca să găsească un cocoș care le face ochi dulci. (Teoretic, dacă abuzezi atît de mult de un semnal acustic, ori individul își pierde credibilitatea, ori, prin răspîndirea obiceiului, vocalizarea își pierde credibilitatea, prin dispariția asocierii dintre informație și semnal.) Mai mult: Peter Marler și echipa lui au descoperit că, atunci cînd cocoșul găsește cu adevărat hrană, are două tipuri de comportament, în funcție de spectatori: dacă este singur sau e prezent un alt cocoș, atunci tace; în schimb, devine foarte vocal dacă are ca martori găini sau puicuțe (cunoscute sau necunoscute). Pe de altă parte, semnalul pentru „pericol” este dat deopotrivă de cocoși și găini indiferent cine este prezent, cu condiția să fie același tip de orătanie. Dacă aproape se află o prepeliță sau altceva diferit, atunci vocalizarea nu mai are loc. De unde se deduce că, la această specie, vocalizarea depinde de contextul social.
Minciuna prin omisiune, cînd animalele ar trebui să emită o vocalizare în contextul apariției unui anume stimul, dar îl trec sub tăcere, contrazice părerile celor care cred că independența de stimul (care e o altă trăsătură de design a limbii) e proprie doar rasei umane. Într-un studiu anterior, un alt primatolog american, David Premack, arată că, dacă doi cimpanzei de laborator, separaţi la un moment dat, vor să se găsească, ei nu vor emite nici un strigăt (cum ar face omul). În schimb, vor face înconjurul spaţiului în care se află pînă vor da cu ochii unul de celălalt. Aceasta înseamnă că ei nu pot iniţia comunicarea, neavînd control voluntar al sistemului senzorial-motor. Acelaşi lucru îl indică şi faptul că un cimpanzeu de laborator care vrea să atragă atenţia supraveghetorului nu strigă către acesta, ci ciocăneşte pe o suprafaţă dură. W.O. Dingwall arată că cimpanzeul care fură mîncare, crezînd că supraveghetorul nu-l vede, se dă întotdeauna singur de gol, emiţînd sunetele care semnalizează „hrană”.
Hauser spune că au fost observate atitudini de punere la îndoială a credibilității mesagerilor și în lumea albinelor. Albina europeană meliferă are un sistem foarte ingenios de comunicare, descifrat de etologul austriac Karl von Frisch, care a și primit pentru această realizare, în 1973, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. Studiind motivele pentru care florile au designuri coloristice și concluzionînd că fenomenul constituie adaptarea evoluționistă a florii pentru a atrage cît mai multe albine în vederea creșterii șanselor de polenizare, von Frisch descoperă că, după ce găsește o sursă de nectar, albina-cercetaș zboară înapoi la stup și execută din coadă un „dans”. Traiectoria are forma cifrei opt, turtite, și transmite celorlalte albine informațiile necesare: timpul necesar completării traiectoriei indică distanța pînă la sursa de hrană (cu cît e mai scurt, cu atît distanța e mai mică, și invers); nivelul de agitație al albinei arată cantitatea de hrană (cu cît e mai mare agitația, cu atît mai mult nectarul); locul exact este precizat în funcție de poziția soarelui pe cer.
De data aceasta, Hauser aduce în discuție studiile experimentale ale biologului Jim Gould, care au vizat un stup de albine aflat lîngă un lac. Un mic număr de albine au fost dresate să viziteze o barcă plină cu polen, aflată pe pămînt, lîngă lac, și nu pe apă. Treptat, Gould a mutat barca pînă ce aceasta a ajuns în mijlocul lacului. După ce albinele au zburat pînă la ea, au fost lăsate să se întoarcă la stup și să le comunice celorlalte locația sursei de hrană. Rezultatul a fost că nici o albină nu a zburat în direcția indicată, lucru care l-a făcut pe Gould să concluzioneze că albinele dispun de instrumentul scepticismului, capabile fiind să sesizeze discrepanțele dintre locația indicată de mesaj și propriile cunoștințe topografice.
Oricît de interesante ar fi aceste informații venite „din lumea celor care nu cuvîntă”, vorba lui Emil Gârleanu, nu pot să nu semnalez ironia situației lui Hauser. Profesor la Harvard, celebru în lumea academică euro-atlantică, co-autor (alături de Noam Chomsky și Tecumseh Fitch) al unui studiu programatic asupra evoluției limbii, publicat, în 2002, în nu mai puțin celebra revistă Science, Marc Hauser e găsit vinovat de a fi falsificat și inventat date. În 2012, Oficiul pentru integritate în cercetare, afiliat Departamentului pentru sănătate și servicii umane al Statelor Unite, publică un raport în care se arată că biologul a falsificat date în șase studii finanțate din fonduri federale, astfel încît rezultatele să se potrivească predicțiilor sale teoretice. Bineînțeles, acest lucru a fost urmat de demisia și intrarea acestuia într-un con de umbră.
Însă Marc Hauser va fi pus din nou sub reflectorul Dilemei vechi, într-unul din numerele viitoare, ca lansator al unei ipoteze pe care el personal o consideră demnă de urmat în cercetarea psihologică: existența, la om, a unei gramatici morale universale. Pînă atunci, fără a transmite mesaje false, vă doresc tuturor numai bine!
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons