Memoria problematică a obiectelor comuniste

5 ianuarie 2022   La fața timpului

O modă previzibilă, dar totuși interesantă, care merită o analiză mai aprofundată, se răspîndește în ultimii ani (și) în România. Este vorba despre o reevaluare a obiectelor produse sub și în timpul regimului comunist. De vină o fi și trecerea timpului, o binevenită pauză. În ultimii ani, raportarea la comunism a cam pălit, iar noi ne-am resemnat să acceptăm faptul că nomenclatura PCR și slujitorii Securității, în marea lor majoritate, au scăpat basma curată și au realizat o tranziție lină, chiar fericită și prosperă, către democrația capitalistă. Acum sînt bunici fericiți că și fiii lor au succes în viață. Plasa de siguranță care a atenuat căderea lor a fost Ion Iliescu and all of his men. Iliescu’s gang. Amplă discuție. După 32 de ani de la Revoluția din 1989 ar trebui să ne întrebăm cu ce altceva mai rămînem în urma acestui atît de detestat (atunci) regim. Am rămas cu transformarea arhitecturală uriașă, cu distrugerea patrimonului, cu amintiri și... cu obiectele comunismului.

În mai multe colțuri ale României au apărut diverse încercări de prezervare și recuperare a acestor obiecte. La Timișoara, printr-o inițiativă particulară s-a realizat un Muzeu al Consumismului în Comunism, unul neprofesionist, dar într-un spațiu generos (trei camere), plin cu obiecte adunate din această perioada. Într-adevăr, așa cum îmi sublinia și Teodor Baconschi, se poate pune legitima întrebare: a existat consumism în comunism? Nu este o alegere nepotrivită, care pune semnul egalității între consumismul nesăbuit din capitalismul prosper, care produce și schimbă modele tocmai pentru a-și impulsiona economia, și economia comunistă, care încă din primele ei zile, din Rusia sovietică, părea sortită eșecului?  Căci era clar că nu avea cum să ofere sclavilor săi altceva decît mizerie, produse de o proastă calitate (dar rezistente, nu?) penurie. Mulți sovietologi au ridicat întrebarea cum a fost posibil ca regimurile comuniste să reziste atît de mult timp, avînd în vedere disfuncționalitățile economiilor centralizate, dominate de factorul ideologic. Una dintre ambițiile comuniștilor a fost să depășească și la nivelul producerii de bunuri de consum lumea decadent-capitalistă, chiar dacă această ură nu împiedică furtul tehnologic. România socialistă producea diverse bunuri pe care le oferea populației. Cum nu prea aveam termeni de comparație, românii au fost nevoiți să se mulțumească cu ele. Nu era ca și cum am fi avut de ales. La Iași a apărut un Muzeu al Copilăriei în comunism, pe care încă  nu am avut ocazia să-l vizitez și care „cuprinde o expoziție permanentă împărțită în două secțiuni: o parte recreează atmosfera dintr-o sală de clasă specifică perioadei comuniste, iar cealaltă parte este dedicată atmosferei de acasă a copilului acelor vremuri, în care vom regăsi diverse obiecte familiare și familiale”. Și la Vaslui ar există ceva similar și probabil că și în alte părți ale țării. Ba mai mult, și la intrarea în mall-uri s-au organizat asemenea expoziții. Bulgarii ne-au luat-o puțin înainte căci la Varna există un imens spațiu dedicat unui Retro Muzeu, pe o suprafață de 4.000 de metri pătrați.

După ce am vizitat spațiul din Timișoara mi-a venit ideea să propun autorităților locale din Cîmpina să realizeze ceva similar. Orașul oricum nu are un muzeu municipal de istorie cum ar merita și credeam că ar putea fi un început. Orașul a suferit din plin în urma sistematizării ceaușiste de după 1977 cînd, practic, întregul centru interbelic a  fost demolat și înlocuit cu blestematele blocuri ceaușiste. Cum se întîmplă în România și mai ales în spațiul extracarpatic, prima reacție a fost extrem de favorabilă. Suspect de optimistă. Îl facem, garantat, mi s-a spus. M-am bucurat, mai ales că în oraș există o imensă clădire comunistă, denumită pompos, înainte de 1989, Casa Științei, iar după 1990, Casa Tineretului, care păstrează neatinsă marca realismului socialist. În fața acestei clădiri a fost postată clasa mea pentru a-i întîmpina pe Nea Nicu și pe consoarta prin 1987 sau 1988, cînd ne-au vizitat orașul. Țin minte doar că, atunci cînd a trecut convoiul de mașini, toți pionierii au rupt rîndurile în dorința de a-l vedea pe Zeu. Aici s-ar fi putut găsi o cameră sau două, mai ales că cine știe ce activități nu au loc acolo, pentru a expune obiecte pe care comunitatea ar fi fost invitată să le doneze. Am fi semnat și procese-verbale de predare-primire, ca să nu avem apoi discuții. Intenționam să expun și fotografii cu demolările/transformările de după 1977. Dan Perjovschi m-a asigurat că ar veni să-mi deseneze doi pereți. Doar pentru ține, Codruț. Am fost invitat să văd un spațiu care avea nevoie de o minimă ecologizare, linoleumul era chiar din 1983, cînd a fost dată în folosință clădirea, lipicios, murdar, slinos, cu tendința de a se desprinde. Un mediu propice pentru gîndacii negri. Igrasia completa sumbra perspectivă. O floare era desenată pe un perete, locul găzduise o fundație pentru copiii defavorizați. Am spus că nu fac oricum, doar pentru a face. Cînd s-a auzit că trebuie investită o mică sumă, proiectul a căzut automat. Să nu jignești cumva administrațiile locale spunîndu-le că și cultura are nevoie de bani! Iau foc. În mințile lor, cultura trebuie mereu făcută gratuit. Oricum este un moft. Dar nu vreți să organizați o expoziție temporară în hol? Fie, am zis, dar vreau să o inaugurăm în decembrie, cînd ar trebui să marcăm cumva regăsirea libertății. După alte trei săptămîni s-a revenit cu un alt telefon în care eram informat că expoziția ar putea irita familiile celor care au pierdut oameni dragi în timpul Revoluției. Ce ciudat, nici nu știam că orășelul meu subcarpatic a fost oraș martir. Oricum, la intrare nu scrie nimic. Nu e ca la Constanța, unde probabil niște pescăruși au fost mitraliați pe 21 decembrie! Nu, în Cîmpina, Revoluția a izbucnit instantaneu și cu multă fervoare la prînz, în ziua de 22 decembrie 1989, cînd s-a văzut la televizor că soții Ceaușescu își luaseră zborul de pe clădirea CC-ului. O știu pentru că am fost acolo. Martor autentic. Așa că m-am dat bătut. Dacă voi nu (mă) vreți, apoi nici eu nu (vă) mai vreau. M-am rezumat la o mini-expoziție găzduită de o librărie cochetă, unde organizăm și lansări de carte. Și unde, pentru a recrea atmosfera acelor vremuri, am aranjat și ca lumina să se stingă după o jumătate de oră. S-a luat curentul! Să scoatem lumînările. Poate voi convinge un actor local să se îmbrace ca un securist și să mimeze o arestare. To’arășu’ Constantinescu, aveți gura cam slobod[, veniți cu noi acu’ puțin la cercetare... 

Una din mizele acestor expuneri de obiecte din comunism ar fi educarea tinerilor. Dacă ar vedea obiectele comuniste, care par acum atît de greoaie, inconfortabile, inestetice, urîte, chiar poate că ar idealiza mai puțin regimul de dinainte de 1989. Evident, obiectele trebuie puse în strînsă legătură cu poveștile pe care le spun. Povești despre lupta acerbă pentru a le avea. Stratificarea socială pe care deținerea acestor obiecte o dovedea. Nu știu dacă elevilor noștri li se predă ceva despre regimul RSR în timpul orelor de istorie, tind să cred că nu sau prea puțin, însă contactul direct cu aceste urme ale regimului ar face mai mult decît toate informațiile care oricum le trec pe la urechi. Din punctul meu de vedere, fiecare județ ar trebui să aibă un astfel de muzeu al comunismului sau măcar o secție în cadrul muzeului existent de istorie. Nu se pune problema în Prahova, chiar dacă regimul a transformat radical și acest județ. Nu s-a ajuns nici pînă la al Doilea Război Mondial, așa că mai avem de așteptat.

Orice s-ar spune acum și orice ar indica sondaje pseudo-sociologice, barometrele dezinformării publice, poporul român detesta profund comunismul în anii 1980-1990. În consecință, s-a debarasat cu mult entuziasm și grăbire de obiectele care-i aduceau aminte de el. Era o răzbunare personală să le înlocuiești cu obiecte occidentale, chiar de mîna a doua sau a treia. Asta spre deosebire de obiectele care au supraviețuit miraculos din perioada interbelică, pe care și eu, și mulți alți decreței le priveam cu maximă venerație. O medalie, o carte, un țoi din pod, o fotografie din interbelic, din epoca Regatului, erau pentru noi moaște sfinte. Nu mai spun de monedele cu efigia regilor. Tare mă tem că în cîțiva ani vom avea mai multe obiecte interbelice decît din perioada regimului comunist. O altă constatare personală care spune multe despre atmosfera irespirabilă din România comunistă: obiectele care permiteau o mică evadare spirituală, de la pick-up-uri, magnetofoane redegiste sau sovietice (celebrele Majak), pînă la aparatele video, aduse ilegal în RSR și care puteau să-i îmbogățească pe proprietarii care „dădeau filme” la tot blocul, au reușit să supravietuiască în număr mult mai mare pentru că lumea a avut tendința să le păstreze. Poate din atașament, nu știu. Îmi aduc aminte de un unchi care reușise să-și cumpere un astfel de aparat, cu care venea în anumite zile bine stabilite și „dădea filme” întregii familii reunite cu sfințenie în sufrageria unei mătuși al cărei soț era nomenclaturist local de frunte. Din această postura reușise să achiziționeze un televizor color. Magia era perfectă ‒ filme americane în culori. Nu puteai cere mai mult. Noi, copiii, nu eram acceptați la astfel de regaluri cinefile, zburdam pe afară. 

Se ridică întrebarea, perfect justificată: cît de nevinovate sînt asemenea expoziții sau mici spații memoriale? Nu pun ele în paranteză imensa suferință trăită de mii și mii de familii de români, care și-au pierdut persoane dragi în Gulagul comunist? Pot fi disociate obiectele de această suferință? Și chiar lăsînd la o parte teribilii ani 1950 (obiectele de atunci sînt practic imposibil de găsit în afară unor cărți care reprezintă maculatura regimului), mergînd spre ceea ce Ana Blandiana numea luminișul comunismului românesc, primăvara dintre două lungi ierni sau anii 1970, cînd represiunea era mult mai difuză, nu trebuie să uităm că pentru acea sticlă de lapte de cinci lei părinții și bunicii (inclusiv ai mei) se așezau la coadă de cu noaptea. Se formau cozi practic pentru orice. Cîtă viață s-a irosit pentru a beneficia de niște bunuri care acum ni se par elementare nu o vom ști niciodată. Și pînă la urmă, una din crimele acestui regim a fost tocmai irosirea a sute de ore de viață. Iar acum, în plină pandemie, am aflat din nou  cît de valoroasă este viața.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Mai multe