Mecanismele kakistocrației

Numirea Vioricăi Dăncilă în postul de consultant al Băncii Naționale a României (pentru Strategia de Sustenabilitate și Energie Verde) a provocat în societatea românească, pe de o parte, discuții despre integritatea instituției conduse de Mugur Isărescu, pe de alta, un val de glume care au readus în lumina rampei toate gafele fostului premier al României. Avînd în vedere contextul întregii sale evoluții, discuțiile au pornit, bineînțeles, de la o singură întrebare: Ce anume a recomandat-o pe doamna Dăncilă pentru un asemenea post?

Ca răspuns la critici, Adrian Vasilescu a găsit de cuviință să explice, într-o intervenție la Digi24, că doamna Dăncilă are o sumedenie de calități: „Înainte de a fi prim-ministru, a fost europarlamentar multă vreme. A fost funcționar european. Cunoaște toate căile din Uniunea Europeană. Acolo cunoaște oameni mai ales din zona verde, ecologiști, oameni cu care a stat la masă, cu care a băut cafea, cu care a schimbat vorbe”.

Mai apoi, domnul Vasilescu a pus punctul pe i: „La Banca Națională (...) se caută oameni care au uși deschise la Parlamentul European. Ăsta este lucrul cel mai important. Fără uși deschise nu facem nimic pentru țara asta”.

Într-adevăr, abilitățile doamnei Dăncilă de a „deschide uși”, mai ales celor de care are nevoie pentru propriul interes, sînt fără tăgadă. O demonstrează însăși cariera sa, care pare, într-un mod uluitor, a fi de nezdruncinat, o carieră de genul „Hopa-Mitică”, pentru că, în pofida tuturor eșecurilor, gafelor și discrepanțelor dintre nivelul său de pregătire și nivelul posturilor pe care le-a tot ocupat, doamna rezistă. Precum jucăria calibrată în partea inferioară, ca să stea mereu în picioare, chiar dacă se balansează vertiginos, cînd într-o parte, cînd într-alta, chiar dacă dă impresia că pică, revine mereu în poziție verticală.

Însă nu este nici primul, nici ultimul exemplu de personaj care, în ciuda incompetenței și a derapajelor, reușește să revină, ca floarea, în posturi publice. De altfel, ne-am obișnuit ca scena politică din România să fie un loc unde nimeni nu se compromite definitiv niciodată. Chiar dacă o face lată, după un timp, cînd apele se așază, poate reveni la suprafață, ca un nufăr neprihănit. Iar asta are mult de-a face, după cum sublinia și domnul Adrian Vasilescu, cu arta, sau mai de grabă cu meșteșugul de a ști cui anume să-i „deschizi” ușa.

Un meșteșug străvechi în România. Practicat și acceptat la nivel înalt, căci și firul ierbii îl practică și-l acceptă.

Promovarea incompetenței nu este, așadar, ceva nou, nu e ceva care să ne mai șocheze, căci sîntem de prea mult timp obișnuiți cu această meteahnă, devenită aproape o normă. Dar este ceva care ne enervează. De cîte ori și în cîte contexte nu ne-am lovit de oameni incapabili să-și facă treaba pentru care sînt plătiți? De cîte ori nu ne-am gîndit cu obidă: Cine l-a pus pe-ăsta aici? Și de cîte ori nu ne-a înăbușit revolta, văzînd cîți oameni valoroși, talentați, cîți profesioniști sînt lăsați pe dinafară, pentru că în locul lor au fost preferați niște neaveniți?

Bunăoară, dacă am trăi într-o aristocrație (termen care desemnează, etimologic, o societate condusă de cei „buni), să favorizezi incompetența ar fi, într-adevăr, o o situație oximoronică. Totuși, aristocrația are un antonim, un cuvînt care prinde exact realitatea societății noastre: kakistocrația.

Termenul, vechi de aproape 400 de ani, a fost folosit pentru prima oară, potrivit dicționarului Merriam Webster, într-o predică rostită de Paul Gosnold în favoarea regelui Carol I. Kakistocrația (kakistos - rău, kratos - putere) desemnează literalmente o societate condusă de cei mai răi, cei nemerituoși și este un cuvînt scos de la naftalină și revitalizat relativ recent (în 2018) de un tweet al fostului director al CIA, John O. Brennan, către președintele Trump: „Kakistocrația dumneavoastră se prăbușește după o călătorie lamentabilă”. Potrivit unui articol din Washington Post, imediat după respectivul tweet, cuvîntul a devenit viral.

Căci prinde în etimologia sa mecanismele societăților în care trăim. De ce este însă promovată incompetența? Care este logica unui asemenea sistem și care sînt mecanismele kakistocrației? Pot fi ele înlăturate? Sau, prin ramificația lor, au devenit omnipotente?

Într-o disertație susținută acum cîțiva ani, la un seminar de sociologie, Diego Gambetta, profesor de sociologie la Universitatea Oxford, cunoscut în special pentru studiile sale despre organizațiile mafiote, explica succint care sînt căile prin care incompetența se sedentarizează într-o anumită societate sau un mediu, fie el de tip mafiot, fie universitar.

„Mafia preferă să nu recurgă la violență, căci această cale nu este o alegere economică satisfăcătoare pentru a-și dezvolta interesele infracționale. În schimb, căile preferate de a-și impune puterea sînt legăturile de dependență. (...) Și cel mai simplu este să îndatorezi pe cineva care îți este inferior. De aici derivă tentația, pentru un om care își dorește puterea, de a se înconjura de incompetenți, de oameni slabi, căci, prin ascendentul pe care îl are asupra lor, îi poate controla, îi poate manevra pentru scopurile sale. Fidelitatea astfel obținută este cu mult mai valoroasă decît competențele angajaților.”

Cu alte cuvinte, prin promovarea incompetenței îți formezi o „armată” de soldați credincioși, cumpărîndu-le fidelitatea. Te asiguri că aceștia îți vor face jocurile, vor duce „bătăliile” tale. Iar aici este punctul de la care începe cercul vicios. Căci incompetentul promovat, ajuns într-un punct decizional, va promova, la rîndul său, pe unul pe care îl consideră și mai slab, ca să-și asigure un susținător dependent și fidel. Care la rîndul său etc., etc., etc. 

Acest mecanism pervers de ascensiune a incompetenței este, de fapt, motorul unei societăți corupte. Fie ea de tip mafiot, fie intelectual, Diego Gambetta găsind similitudini cu lumea academică.

De exemplu, susține cercetătorul, se întîmplă ca mediile universitare să funcționeze pe același tipic al promovării nonvalorii: „Fidelitatea pentru un superior este mai de apreciat decît meritul real pe care l-ar avea un student. Sistemele de repartizare a posturilor într-o universitate sînt dimensiunea esențială prin care se propagă acest lucru. Cînd o comisie se reunește pentru a face nominalizările pentru posturi, superiorul își va pasa protejații colegilor, care știu că cei nominalizați le vor întoarce favorurile cînd va veni momentul. Dacă nu, vor fi supuși represaliilor”.

Într-un asemenea mediu, susține Gambetta, academicienii care atribuie posturi în virtutea unei loialități bazate pe incompetență „nu sînt doar răi, sînt cei mai răi. Căci ei formează, de fapt, o reală kakistocrație, formează puterea celor proști. Cei mai buni cercetători n-au timp să se dedice jocurilor de putere, iar cei care se dedică jocurilor de putere și care cîștigă posturile în acest mod nu mai au timp pentru a face cercetări. Dar asta nu este singura socoteală, nici măcar cea mai importantă. Promovarea incompetenței este, de fapt, un semnal pentru colegii de breaslă: ei văd că, fără sistem, n-ai nici o șansă să faci carieră. Dacă ești recompensat pentru meritul tău, recompensa o simți ca pe o recunoaștere firească a talentelor tale, deci nu vei fi înclinat spre o loialitate oarbă. Însă cînd recompensa vine nemeritat, atunci vei deveni susținătorul înfocat al protectorului tău, nu din convingere, dar pentru a-ți păstra poziția, care depinde de bunăstarea respectivului”.

În definitiv, putem să-i spunem kakistocrație. Putem să-i spunem „o mînă spală pe alta” sau „interesul poartă fesul”. Pe fond, promovarea incompetenței ține exclusiv de nevoia de a avea putere, cu orice preț, de a ți-o consolida. Și ar fi o naivitate să credem că această formă de ierarhizare socială, deși numită și teoretizată abia din secolul al XVII-lea încoace, nu a existat, de fapt, de la începuturile societăților umane. Ar fi o naivitate să ne mirăm că personaje precum Viorica Dăncilă au fost, sînt și vor fi împinse în față, într-o societate în care incompetența este justificată și întreținută de corupție. Dar pentru cei care refuză semnarea pactului cu diavolul, aceste metehne sînt permanente surse de enervare, de frustrare, de lehamite.