Managementul morții

Mă-ntîlnesc cu Pișcu, după niște ani buni (să fie douăzeci?); evident, mergem undeva, să povestim ca doi români. Adică să ne dăm reciproc raportul despre viețile noastre (asta durează cîteva minute) și să bîrfim viețile celorlalți (asta durează cîteva ore bune): „Ai auzit de Stricu?“, mă-ntreabă el. „Săracul Stricu!“ „Dar ce-a pățit“, zic eu, „a murit?“ „Mai rău“, zice Pișcu.

Ne-am cunoscut prin 1993, la fotbal, cum se cunosc băieții. Pișcu juca în centrul defensivei, eu în poartă, iar Stricu era vîrf. Cu el nu prea aveam ce vorbi, dar cu Pișcu mai mult stăteam la glume decît la fotbal: era tot timpul în fața careului meu, le dădea ghes băieților cu vocea lui mare („Pișc-o! Atacăm în valuri succesive, dăm trei goluri și ne închidem în apărare; pase scurte, repetate! Pișc-o cu latu’!“), pe cînd Stricu, acolo-n față, era foarte mofturos, tot timpul certa pe toată lumea („Ai stricat-o și p-asta!“): pasele băieților nu erau bune, centrările lui Pișcu, nici atît, despre degajările mele cu mîna nici să nu mai vorbim („Paraliticule! Ia-o de mînere! Și p-asta ai stricat-o!“). Cam toți studenții erau la fel, atunci în ’93.

Ne-am pierdut oarecum din vedere după facultate, categoric după armată și total după 1999-2000, să zicem, dar iată destinul lui Stricu: previzibil sau nu, a făcut carieră. A devenit mare om sau, cum se spune, „ștab“: bani, responsabilități, putere decizională, s-a strecurat ca un leopard de mare printre toate aisbergurile economiei românești, și-a consolidat poziția pas cu pas fără să calce niciodată (ca mulți proști) în lumina reflectoarelor, a notorietății. Dar succesul a venit cu niște costuri: pofta de viață i s-a dus încet-încet, treptat nu l-a mai interesat nimic, și-a pierdut somnul, s-a îngrășat excesiv și a-nceput să dea banii la doctori. Dar era cineva care-l ținea în mișcare, care-l făcea să nu se lase: fiul lui, Luca. Tînărul era tot ce și-ar fi dorit Stricu să fie și n-a fost niciodată, adică un multisportiv chiar dăruit, cu talent la toate. Taică-său, topit după el, nu i-a refuzat nimic, inclusiv o motocicletă de mare putere. Luca a călcat-o, a pierdut controlul…

După moartea băiatului, Stricu n‑a găsit ceva mai bun de făcut decît să divorțeze și să se-apuce serios de mîncat; n-a vrut să renunțe la funcție, dar a renunțat funcția la el – l-au pensionat cu o pensie uriașă, cu care nu știe ce să facă, și aici se termină povestea. S-a recluzionat aproape complet într-una dintre casele lui, comandă pizza și se uită la televizor („La seriale pe cablu“, zice Pișcu, care-l mai sună cînd și cînd, să vadă ce mai face). Nu primește pe nimeni, nu sună pe nimeni, răspunde doar cîtorva oameni, foarte puțini și care nu se cunosc între ei: „Cît poate s-o ducă așa, măi Mihăiță? Zi și tu, că tu ai experiență!“. Am, da. Cum să n-am?!

Nici cu experiența lui Pișcu nu mi-e rușine: peste maică-sa a dat un cancer cînd era el licean, taică-său a dat bir cu fugiții, iar Pișcu a îngrijit-o pe bolnavă niște ani foarte lungi, ajutat doar de iubita lui. Maică-sa încă nu murise cînd a plecat el în armată, a mai trăit cît să-l vadă însurat și cu nevasta gravidă, iar apoi și-a dat sufletul, după o nesfîrșită suferință (ani de zile la pat, hrănită, îmbrăcată și spălată de doi adolescenți – da, așa a arătat moartea ei cea lungă). Spre deosebire de mine și de Stricu, el n-a avut răgaz de recluziuni și de pizza, s-a apucat de muncă, trebuia să-și întrețină familia și să plătească datoriile (boala, lungă sau scurtă, costă bani, dar o boală lungă costă mult mai mult decît una scurtă). Alții ar fi clacat, dar el a fost de neînvins, atîta doar că l-a pierdut pe Dumnezeu. Cînd i-am amintit de asta mi-a retezat-o scurt, cu umorul lui oltenesc: „Collateral damage, Mihăiță!“.

Eu n-am fost de neînvins. A trebuit să-mi îngrop părinții, unul după altul, în cimitire diferite, iar după un timp să dezgrop osemintele și să le reînhumez în alte cimitire, tot diferite (din motive, cum să le spun, administrativ-birocratice). Am intrat în contact cu profesioniștii morții, cu preoții și cu personalul locurilor de veci – cine crede că groparii n-au șefi se înșală, că la un cimitir sînt mai mulți șefi decît gropari. „Experiența“ m-a cam bîntuit (depresie etc.). Concluzia?

Din punctul meu de vedere, concluzia este că degeaba ne chinuim să evacuăm moartea din managementul vieții. Pe vremuri, la țară („pe vremuri“ înseamnă copilăria mea mică, în satul Ghijasa de Sus de pe Valea Hîrtibaciului), moartea își avea locul ei, nimeni nu se făcea că n-o vede. Și dac-ar fi vrut, n-ar fi putut: cimitirul era pe o coastă de deal, cumva deasupra satului, era vizibil din orice punct, iar cei foarte bătrîni nu se sfiau de moarte, o pomeneau oricînd, mai ales la un pahar de rachiu: „Mă, Gustine, mă! Hai mă-n coastă!“. La înmormîntări, bocitoarele își făceau treaba cu mare convingere, dar foarte stilizat, cu mici poezele de două versuri, compuse în noaptea priveghiului și distribuite cumpătat între femei, astfel încît să ajungă de la ușa bisericii pînă la țintirim, să nu se repete pe drumul spre coastă și nici să nu se epuizeze prea repede. Groapa era săpată de flăcăi, care se încurajau cu rachiu și glume („Mai adîncește-o o țîră, măi Bobi, să nu tune baba afară!“). Iar la parastas, evident, venea tot satul.

Dacă e corectă concluzia, adică dacă evacuarea morții din managementul vieții contemporane (secol XXI, mediu urban, familie restrînsă, țesătură socială slabă, emigrație de masă) este un eșec, avem o problemă. De fapt, mai multe.

Mormintele. În grija cui rămîn „casele“ morților noștri? Concret, cît am fost în țară m-am ocupat de toate mormintele clanului Buzea (risipite care-ncotro), dar după ce-am plecat și eu (ultimul!), nu mai e nimeni care să le poarte de grijă; nu vorbesc aici de plivitul buruienilor și aprinsul lumînărilor, vorbesc despre taxele neachitate, care trimit osemintele direct la groapa comună, după un număr de ani. Cine se poate privi în oglindă, împăcat cu așa ceva, cînd e vorba de-ai săi?!

Bătrînii. Nu numai la sate, dar și la orașe sînt foarte mulți bătrîni singuri, singuri în adevăratul sens al cuvîntului, care nu pot conta pe nimeni pentru ceremonialul înmormîntării. Cei educați pot avea resurse imaginative (și financiare) de a apela la firmele de servicii funerare și la executori testamentari, dar oamenii simpli își trăiesc ultimii ani într-un fel de psihoză („O să mă ducă la săraci și-o să-mi fure tot  din casă“ – eu nu știu ce înseamnă „La săraci“, dar am auzit de mai multe ori vorba asta cu urechile mele, așa că trebuie să însemne ea ceva).

Abandonații. Cei bolnavi sînt aban-donați prin spitale, de aici și insistența (disperată!) a personalului medical pentru „aparținător“ în cazul internării unui bătrîn. Unii supraviețuiesc ani de zile în spital, spre furia infirmierelor și  asistentelor și spre rușinea zilnică a suferinzilor: „Io vreau să mor, maică, dar dacă nu mă strînge Dumnezeu?! Nu mă certa, maică, ești fată tînără și-ți faci păcat!“.

Rămașii. Pentru cei care pierd un om drag, asistența oferită de preoți este insuficientă. În primul rînd pentru că preoții au pe cap mai multe înmormîntări decît botezuri (asta e tendința demografică, n-avem ce face), și în al doilea rînd pentru că o rudă îndurerată este, de obicei, foarte certăreață. Nu vrea să fie consolată de preot, cu formulele sale consacrate, ci vrea fie răspunsuri („De ce, părinte, de ce?“), fie dreptate („Nu e drept, părinte, nu e drept!“). Din experiența mea, pot spune că preoții s-au învățat să evite astfel de discuții.

Nu văd prea curînd inversarea actualei stări de fapt (îmbătrînire accelerată, emigrație puternică), așa că piața va prelua o parte din probleme. Prevăd psihoterapie „de consolare“, prevăd manageri de bătrîni singuri și manageri de morminte. E timpul, domnilor antreprenori, să vă construiți viitoarele portofolii.

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons