Lupii tineri

Pentru că fusesem critic, pe alocuri, în privința concepțiilor unor înaintași, un profesor din comisia de îndrumare a doctoratului meu în filologie (susținut în 2006) a spus, la un moment dat, zîmbind: „He-he! Lupii tineri... Vin din urmă și ne suflă în ceafă!”. Într-adevăr, cam așa ne manifestam pe atunci (măcar unii dintre noi): eram siguri că aveam dreptate și săream imediat la gîtul „venerabililor” (și al altor colegi tineri), dacă le găseam vreo slăbiciune în cercetări ori în teorii.

Cu vremea, devii ceva mai temperat și mai sceptic cu ideile proprii, iar critica – dacă este necesară ori dacă merită făcută – o faci pe un ton ceva mai amical, ca să-i dai și celuilalt impresia că vrei realmente să-l ajuți. Unii vor zice că te-ai „înmuiat”, alții vor zice că ai devenit „mai înțelept”... Cunosc și oameni de o eleganță intelectuală rară, care (dacă ți s-a strecurat, cumva, vreo eroare pe undeva) îți arată că ai greșit, dar procedează într-o manieră foarte delicată. În consecință, nu te poți supăra pe ei nicicum.

De altfel, plecînd de la etimologia termenului eleganţă (vezi lat. eligentia > elegantia), Ortega y Gasset a aşternut, în Originea și epilogul filozofiei, cîteva rînduri care (ca de atîtea ori) merită citate: „Eleganţă ar fi trebuit să numim ceea ce, în chip stîngaci, numim Etică, întrucît aceasta este arta de a alege cea mai bună conduită, ştiinţa ocupaţiilor. [...] Elegant este omul care nici nu face, nici nu spune ceva, ci face ceea ce trebuie făcut şi spune ceea ce e de spus”.

Firește că nu primim niciodată criticile cu plăcere, însă trebuie să învățăm să gestionăm astfel de momente. După ce „supraviețuim” unui atare „șoc termic”, putem ajunge să-i dăm dreptate criticului respectiv și chiar să-i mulțumim. Am întîlnit și colegi care nu pot trece peste așa ceva: odată ce i-ai criticat, ai devenit brusc „inamicul” lor. Și, evident, am întîlnit și oameni „din branșă” cu care m-am împrietenit taman după ce i-am criticat sau după ce am fost criticat de ei.

Există și cazuri în care cel care te critică greșește în critica sa. Se întîmplă acest lucru fie din vina lui, întrucît el nu a înțeles ce trebuie sau cum trebuie, fie din vina ta, deoarece nu ai fost suficient de clar. În cel de-al doilea caz – căci primul poate fi pus și pe seama neputinței intelectuale a celuilalt, și nu doar din cauza neatenției sale –, critica, așa greșită cum e, este totuși utilă, fiindcă îți dă prilejul să lămurești mai bine problemele ori rezultatele expuse. De altminteri, este normal ca nu tot ceea ce ne este nouă clar (așa cum ne-a devenit în urma unor îndelungate meditații) să poată fi priceput imediat, pe de-a-ntregul, de către un interlocutor.

Am fost pe punctul de a-mi începe articolul altfel, făcînd referire la cai, și nu la lupi. Și titlul ar fi fost altul – de pildă, „Recalcitrantul de Aristotel“. În zilele noastre, recalcitrant înseamnă „îndărătnic, nesupus”, dar eu l-aș fi numit pe Aristotel așa în sens etimologic. La origine, verbul latinesc calcitrare semnifica „a lovi cu călcîiul” (iar calcitrare provine, în ultimă instanță, din lat. calx, calcis, „călcîi”). Verbul recalcitrare se folosea în relație cu caii, de vreme ce ei loveau cu copitele de dinapoi. Așadar, inițial, recalcitranții veritabili erau doar caii mai nărăvași...

Și care-i legătura cu Aristotel? Ei bine, Diogene Laertios consemnează faptul că Aristotel a părăsit Academia încă de pe cînd trăia Platon și că acesta din urmă ar fi spus: „Aristotel mi-a dat cu piciorul întocmai ca mînjii care dau cu piciorul în mama care i-a născut”. Se pare că lui Platon îi plăcea să facă astfel de analogii (dacă luăm de bune cele scrise de același Diogene Laertios). Pe un alt discipol, Xenocrate, cam indolent, Platon îl compara cu Aristotel în această manieră: „Unul are nevoie de pinteni, altul de frîu”. Ba chiar și așa: „Uitați-vă ce măgar trebuie să dresez și ce cal îi stă dimpotrivă”.

Asemenea comparații descriu destul de sugestiv atitudinea critică a lui Aristotel în raport cu filozoful care i-a fost profesor timp de două decenii, dar și „ideea” pe care Platon și-o făcuse despre elevul său. Iar exemple ca acesta (din istoria filozofiei) l-au condus pe un remarcabil gînditor britanic, Robin George Collingwood, la o minunată constatare (în al săuEseu despre metoda filozofică): „În practică, este bine cunoscut că cei mai buni critici ai cuiva sînt discipolii lui, iar cei mai buni dintre discipoli sînt totodată şi cei mai critici”.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați, doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.