Luminile și febrele sufletului
Uneori mă întreb cum reușesc unii scriitori, eseiști sau critici literari să producă atîtea lucrări solide, izolîndu-se temporar de lumea dezlănțuită a politicii și administrației. Mai ales acum, cînd ordinea relativă a lumii noastre pare că și-a ieșit din țîțîni. De pildă, chiar de curînd, în perioada Paștelui, doi critici literari sighișoreni mi-au scris că au mai terminat fiecare cîte o carte. O explicație este că, în geografia culturală locală, cu cît ești mai departe de centrul politic învolburat al Capitalei sau de mari orașe unde se practică un civism activ ca Timișoara, Cluj și Iași, cu atît izolarea intelectuală e mai la îndemînă. Putem spune pur și simplu că depărtarea de epicentrul deciziilor politice și administrative neliniștitoare favorizează o dispoziție culturală meditativă. Pentru unii intelectuali ce au privilegiul „contemplației periferice“, la această dispoziție se adaugă sentimentul unei misiuni, în care intuim ecouri nicasiene: aceea de a îmbogăți prin efortul cărturăresc propriu cultura română.
Mulți intelectuali situați în epicentrul deciziilor care ne influențează viețile au în schimb o dispoziție mai alertă civic, în parte și dintr-un sentiment al urgenței și responsabilității – conștiința că nu trebuie să abdici aici și acum de la datoria față de Cetate, printr-o altă „trahison des clercs“. Riscul meseriei de intelectual civic – ca să-l parafrazez pe Gabriel Liiceanu (sintagma sa „meseria de cetățean“) – este eclectismul, risipirea și abaterea de la propria traiectorie intelectuală – conferințe, articole științifice, cursuri – pentru a răspunde provocărilor momentului. Concentrarea pe care o asociam mai sus cu „liniștea periferiei“ este exclusă, sau e un lux în viața febrilă a unui intelectual care rămîne în priză la „viața Cetății“.
Nu am intenția să scriu aici o apologie a civismului intelectual, pentru că îi recunosc, cum am sugerat deja, și limitele. Dar nu pot să nu remarc că intelectualul situat în preajma centrului politic – sau centrelor vieții civice – are deseori, astăzi mai mult decît ieri, sentimentul de a fi asediat în propria Cetate. Cînd în fruntea dregătoriilor ajung neo-fanarioți agresivi și un Don Corleone dirijează țara, te simți parcă vinovat dacă te retragi în comodități abstracte. Cînd educația încape pe mîna unor agramați meschini și întreprinzători, e greu să privești filosofic situația, ca pe încă un atac (efemer) la o cultură locală nepieritoare, pe care tu o îmbogățești cuminte, scriind în colțul tău încă o lucrare doctă de exegeză. Motivul e simplu: dacă educația umanistă e sabotată eficient prin diferite inginerii neostaliniste, la un moment dat nu va mai avea cine să citească acele scrieri exegetice.
Sentimentul asediului e sporit și de succesiunea rapidă a evenimentelor. Practic, luni afli că tiranii mărunți ai educației au amputat marile universități, marți – că un guvern de hrăpăreți incapabili desființează pensiile private, miercuri – că același guvern a luat în secret grave decizii diplomatice care pot provoca riscuri de securitate și tensiuni internaționale. Ș.a.m.d. Cum să nu te simți asediat în asemenea circumstanțe?
Totuși, înțelept e să strecurăm în alerta asta și o undă de contemplație. Propun să ne întoarcem, de aceea, la o carte plină de adevăruri despre natura omului – Luminile și umbrele sufletului (1995) a lui Petru Creția. O carte de reflecție asupra realităților lăuntrice, deopotrivă sumbre și luminoase. Mă voi opri la un capitol întunecat ce corespunde crizei pe care am creionat-o deja: „Ticăloșii“. Autorul observa, în anii ’90, că în jurul său mișunau ticăloși ce aparțineau „vechii puteri“. Capitolul conține și un profil filologic al ticălosului și studiază devenirea sa, de la o mică hahaleră, o farfara slugarnică, un țuțăr, un fripturist și un trepăduș răzbătător, la o jigodie ce se transformă treptat într-un ins samavolnic: „Toată legea lui este să fure, să mintă și să stăpînească în afara oricărei legi. (...) Prinzînd osînză, el începe să-și facă mendrele: să jupoaie și să jecmănească. (...) Și, pe măsură ce îi cresc belșugul și puterea, devine trufaș și fudul. (...) Îi place să taie și să spînzure, să te țină la cheremul lui, să te prindă la strîmtoare, să-ți bage frica în oase. [...] Ticălosul nu cunoaște rușinea. (...) Și nu arareori (...) este și grosolan, mitocan, mîrlan, mojic, bădăran, țopîrlan, nesimțit și neam prost. [...] Se află printre noi – ne avertizează autorul –, mișună și făptuiesc, sînt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viața și ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe față, vor să ne stăpînească. (...) De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că știu să cumpere sau să sperie dreptatea, pentru că știu să lucreze în cîrdășie, să se înhăiteze, să se acopere unii pe alții. [...] Și încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiție și proaspătă înflorire este cu atît mai primejdios cu cît s-a înfipt mai sus. Să luăm mai ales aminte la cîrmuitori și dregători.“
Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.