Limbi străine și culori

Faptul că în diversele culturi ale lumii există multe feluri de a grupa și numi culorile (spectrul solar conține șapte) a fost invocat, în lingvistica antropologică americană de la începutul secolului XX, ca dovadă a unui act de percepție constrîns de limba maternă. În zilele noastre, psihologii americani continuă să fie fascinați de ipoteza influenței limbii pe care o moștenim asupra modului în care percepem realitatea, extinzînd acest determinism asupra limbilor străine care, iată, ar avea puterea de a-ți modifica percepția în funcțiile de conceptele pe care le vehiculează. Lera Boroditsky, pe care am menționat-o în texte anterioare de la această rubrică, susține, de exemplu, că vorbitorii de limbă rusă disting mai repede nuanțele de albastru decît vorbitorii de engleză, aceasta datorîndu-se limbii ruse: acolo unde englezii folosesc, global, cuvîntul „albastru”, rușii au două cuvinte care disting între albastru deschis (goluboi) și albastru închis (sinii). Așa s-ar explica diferența dintre timpii de reacție vizavi de identificarea nuanței de albastru pe care Boroditsky a constatat-o în experimentele sale de laborator care au implicat vorbitori de ambele limbi.

Ultimele descoperiri din neuroștiință demonstrează că folosirea percepției culorilor ca argument pentru determinismul lingvistic este o idee sortită eșecului absolut. Culorile pe care le vedem în jur peste tot nu există ca realitate obiectivă. Faptul că noi percepem verdele, albastrul, roșul etc. este rezultatul interacțiunii a patru factori: primii doi sînt externi omului – anume, lungimea de undă a luminii reflectate și condițiile de iluminare, iar ceilalți doi sînt interni – adică celulele con din retină care absorb lumină de trei tipuri diferite de lungime de undă (lungă, medie și scurtă) plus complexul circuit neural la care aceste conuri sînt conectate.

Trebuie să ținem minte două lucruri. Primul: reflectanța unui obiect, adică procentul relativ de lumină de frecvență înaltă, medie sau joasă reflectată de suprafața acelui obiect, este o constantă importantă în problema culorii. Însă lungimea de undă propriu-zisă reflectată de un obiect nu este o constantă, ea variind în funcție de natura foarte diversă a luminii care cade pe el – artificială (neon sau tungsten) sau naturală (lumina zilei – cu nori sau fără nori, apoi lumina răsăritului sau a apusului). În același timp, variațiile de nuanță sînt compensate de o capacitate a creierului astfel încît, indiferent de iluminat, să percepem în principal aceeași culoare pentru un obiect dat. Al doilea lucru important este faptul că lumina nu este colorată. Lumina este, de fapt, radiație electromagnetică ce vibrează într-un anumit interval de frecvență. Astfel că, atunci cînd, simultan, condițiile de iluminat sînt asigurate (nu e noapte), cînd radiația de o anumită frecvență ne stimulează retina și cînd celulele con absorb această radiație, se produce un semnal electric care este procesat de circuitele cerebrale ale sistemului nostru vizual, iar noi avem experiența culorii.

Roșul nu există intrinsec în sînge, după cum nici albastrul nu există intrinsec în cer (cerul nici măcar nu este un obiect, neavînd o suprafață care să reflecte lumina). Așadar, conceptul de culoare este interacțional, situat fiind la confluența celor patru factori menționați anterior, ne-obiectiv pentru că nu există independent de individul uman, dar nici pur subiectiv, din cauza celor doi factori de mediu implicați. Aceasta înseamnă că percepția culorii depinde ultimativ de construcția noastră neurală, de unde deducem că, dacă aceasta este normală la toți, atunci toți experimentăm simultan această proprietate (indiferent, bineînțeles, de limba pe care o vorbim). În cazul daltoniștilor nu putem spune, însă, același lucru, din cauza unui defect la nivelul factorilor subiectivi –  circuitele cerebrale. Tocmai pentru că percepția culorilor ține de creier, limba (maternă sau străină), construct social ulterior nașterii, nu are nici o putere. Dacă ar avea, această capacitate ar putea fi antrenată: învățarea a treizeci de nume diferite, din diverse limbi, pentru diverse nuanțe care mai de care mai sofisticate, ne-ar conferi pe loc abilitatea de a discerne mai multe nuanțe decît alții. Printr-o logică inversă, un daltonist ar putea reuși să distingă roșul de verde doar prin învățarea acestor cuvinte.

Și în limba română avem cuvîntul siniliu (care vine din slavul sinii invocat de Boroditsky și care desemnează o nuanță de albastru), dar aceasta nu înseamnă că, automat, vorbitorii de română sînt familiarizați cu semnificația lui, și nici că aceia (rari) care folosesc cuvîntul au vreo capacitate deosebită de a discerne această nuanță. Un pictor nu percepe mai multe nuanțe de albastru dacă are în vocabular albastru canar, albastru ceruleum, albastru cobalt, albastru electric, albastru metalic, albastru mineral, albastru persan, albastru petrol, albastru regal, albastru safir, albastru turcoaz, albastru de Voroneț. El excelează, într-adevăr, dar la altceva: anume la identificarea și numirea acestora, acte ulterioare percepției, asupra căreia nu are nici o putere, ea fiind involuntară.

Întorcîndu-ne acum la timpii de reacție diferiți ai subiecților experimentelor lui Boroditsky, ei pot fi explicați printr-o multitudine de factori de care depind și care sînt ulteriori actului percepției: recunoașterea culorii, accesarea cuvîntului potrivit, formularea mentală a acestuia și, apoi, articularea propriu-zisă. Existența sau, dimpotrivă, inexistența într-o limbă a unui lexem unic (în contrast cu o sintagmă sau perifrază întreagă) este ultimul lucru pe care îl putem socoti vinovat pentru timpul mai scurt sau mai lung necesar acestui ultim fenomen, articularea lexemului. Pe lîngă argumentul acesta, din neurologie, mai putem aduce unul, pur lingvistic: existența unei legături directe, nemediate, între nume și percepție ar demonstra iconicitatea limbii. Or, existența atîtor limbi diferite pe planetă e dovada vie a unei trăsături fundamentale a oricărui sistem verbal: numele sînt arbitrare.

Supralicitarea rolului învățării unei limbi străine prin pretenții absurde conform cărora, ca bilingv sau multilingv, începi să percepi realitatea diferit de monolingvi, este dăunătoare. Dacă nu altfel, atunci măcar prin faptul că poate genera așteptări nerealiste din partea celui care învață o limbă străină. Din fericire, limbile străine modifică numai modul în care numim lucrurile și felul în care vorbim despre ele, nu și cum percepem realitatea înconjurătoare. Dacă reversul ar fi valabil, atunci cu cît am învăța mai multe limbi străine, cu atît am deveni mai buni candidați la vreo boală mentală.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons