Limbă, zgomot și mașini

În lingvistica americană a secolului al XX-lea, două curente de gîndire diferite s-au manifestat cu aceeaşi pregnanţă: primul era reprezentat de direcţia mentalistă a antropologiei lingvistice iniţiate de Franz Boas şi continuată de Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf, iar al doilea era structuralismul lui Leonard Bloomfield. Mentaliștii considerau că limba unui popor poate fi studiată doar în strînsă legătură cu cultura acelui popor, deoarece structurile limbii ar reflecta mentalitatea (modul particular de a privi lumea), influenţînd-o totodată prin transferarea normelor lingvistice în domeniul experienţei. La polul opus, descriptiviștii (numiți și structuraliști) evitau raportarea analizei limbii la procesele mentale, considerînd o astfel de abordare total neştiinţifică şi făcîndu-şi un scop din ignorarea, pe cît posibil, a sensului.

Leonard Bloomfield îşi propusese ca demersurile sale să fie absolut ştiinţifice şi empirice (ceea ce presupunea exclusiv observarea directă a fenomenelor vizibile). Variabilitatea comportamentului uman se datorează, susținea el, doar complexităţii organismului omului şi, mai ales, a sistemului său nervos. În această linie de gîndire, orice activitate omenească poate fi descrisă în termeni pur ştiinţifici. De exemplu, putem defini cuvîntul sare foarte precis deoarece îi putem da o definiţie ştiinţifică: clorura de sodiu sau NaCl. În schimb, nu putem defini  cuvinte precum dragoste sau ură pentru că, pur şi simplu, nu există cunoştinţele necesare în prezent, dar viitorul va rezolva aceasta. În ceea ce priveşte limba umană în totalitatea ei, Bloomfield o consideră un sistem de reflexe condiţionate, declanşate de stimuli verbali. El explică astfel actul comunicării: un vorbitor produce un zgomot care declanşează o reacţie în sistemul nervos al interlocutorului (receptorului), care produce un răspuns.

Judecînd lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, observăm că structuralismul bloomfieldian e puternic impregnat de valorile behaviorismului. Într-adevăr, psihologia aceluiaşi început de secol XX era dominată de behaviorişti. În Rusia, principiile condiţionării clasice fuseseră clar stabilite prin experimentele lui Ivan Pavlov, care demonstrase cum un stimul neutru la origine (un sunet), asociat în mod repetat cu un reflex (salivarea în faţa hranei), declanşează un răspuns reflex. În SUA, psihologi ca John Watson şi B.F. Skinner îşi bazau cercetările pe observarea nemijlocită a comportamentului animal, excluzînd orice referire la concepte ca minte sau fenomene psihice. Orice comportament avea la origine o asociere învăţată dintre un stimul şi un răspuns. Legile fundamentale ale învăţării au fost extrase din studierea comportamentului animal. Aplicarea lor s-a făcut, însă, la om.

E bizară această extrapolare de la mecanicitatea activităţilor regnului animal la infinita complexitate a activităţilor umane. O astfel de activitate sofisticată e limbajul, de exemplu, însă behavioriştii nu vedeau în el decît un alt tip de comportament („comportament verbal”) explicabil tot prin raportul S-R (stimul-răspuns). Putem face o paralelă între cele două fenomene descrise pînă acum: psihologi care își propun să formuleze o teorie psihologică fără nici o referire la conceptul central de minte, pe de o parte, şi, pe de alta, lingvişti care încearcă să formuleze o teorie a limbii fără nici o referire la conceptul central de sens. Cum sensul se află în mintea omului, toate se leagă în cea mai perfectă logică dacă detectăm ideea fundamentală care a influenţat în mod covîrşitor gîndirea ştiinţifică a acelui timp: evoluţionismul lui Darwin. Aşa se explică obsesia behavioriştilor radicali pentru formele exterioare, vizibile, ale comportamentului şi extrapolarea la om a observaţiilor făcute pe animale, şi tot aşa se explică focalizarea unora dintre structuralişti exclusiv asupra fonemelor şi morfemelor, adică pentru acele segmente materiale, concrete, măsurabile ale limbii.

Să ne întoarcem, însă, la felul în care vede Bloomfield comunicarea: un act reflex condiţionat de zgomotul emis de un vorbitor. Sînt două lucruri aici asupra cărora voi insista, şi anume „actul reflex condiţionat” şi „zgomotul”. În ceea ce priveşte primul termen, dacă deducţiile tot provin din lumea animală, să aruncăm o privire asupra comunicării stabilite între primate (cele mai apropiate rude ale noastre, după evoluţionişti). Maimuţele mari (cimpanzei, gorile, urangutani) vocalizează doar în prezenţa unui stimul, lucru dovedit de observaţiile primatologilor americani. David Premack arată că, dacă doi cimpanzei de laborator, separaţi la un moment dat, vor să se găsească, ei nu vor emite nici un strigăt (cum ar face omul). În schimb, vor face înconjurul spaţiului în care se află pînă vor da cu ochii unul de celălalt. Aceasta înseamnă că ei nu pot iniţia comunicarea, neavînd control voluntar al sistemului senzorial-motor.

Acelaşi lucru îl indică şi faptul că un cimpanzeu de laborator care vrea să atragă atenţia supraveghetorului nu strigă către acesta, ci ciocăneşte pe o suprafaţă dură. Cimpanzeul care fură mîncare, crezînd că supraveghetorul nu-l vede, se dă întotdeauna singur de gol emiţînd sunetele care semnalizează „hrană!“. Această incapacitate de a-şi suprima vocalizările spontane indică şi ea o trăsătură fundamentală a comunicării animale, întîlnită la toate speciile cu excepţia omului: dependenţa de stimuli. Limba omului, singular, e independentă de stimuli: comunicarea poate fi iniţiată după voia proprie, indiferent de prezenţa sau absenţa vreunui stimul („zgomotul” lui Bloomfield) din partea altcuiva. Mai mult decît atît, chiar dacă stimulul s-ar prezenta (un salut, o întrebare), omul e liber să decidă dacă reacţionează sau nu (poate să nu răspundă deloc, să ignore „zgomotul”). În plus – şi asta ne aduce la cea de-a doua parte a descrierii actului comunicării de către Bloomfield –, nici o vocalizare animală nu e lipsită de conţinut, ea semnalînd, de fiecare dată, un mesaj concret: foame, pericol etc.

Cu alte cuvinte, se transmite o informaţie. Cu atît mai mult în cazul omului nu se poate face confuzie între zgomot şi mesaj, cînd trăsătura esenţială care le desparte e prezenţa sau absenţa sensului, a informaţiei adică. Departe de a participa în mod pozitiv la actul comunicării, dimpotrivă, zgomotul – conform definiţiei din teoriile comunicaţiilor – e ceea ce corupe integritatea unui mesaj. În expunerea verbală, el apare sub forma greşelilor, lapsusurilor, repetiţiilor, ezitărilor, ambiguităţii, care împiedică transmiterea informaţiei în cele mai bune condiţii. Limba umană e un cod care menţine în mod miraculos structura ordonată a mesajelor în vorbire, iar zgomotul, prin ceea ce înseamnă el, adică haos şi dezordine, trebuie ţinut departe.

Aici se vede cu claritate şi cauza eşecului structuralismului de tip behaviorist din lingvistică: nu putea rezista o teorie a limbii care susţine că actul fonator e singura realitate care contează, că sarcina lingvistului (care nu e nici fiziolog, nici neurolog) e să descrie doar ce aude, exact așa cum ar face-o un marțian care ar ateriza pe planeta noastră, adică fără ca sensul să intre în joc. Aceste teoretizări ideale nu au putut fi puse vreodată în practică și nici nu e de mirare, pentru că este imposibil: este ca și cînd ai încerca să pui la treabă sistemele vizual, auditiv și tactil suprimînd, în același timp, funcțiile integratoare ale creierului care te fac să înțelegi cu ce ai de-a face.

De cînd ne naștem și începem să auzim limba vorbită în jurul nostru, deci prin interacțiune socială, ne formăm în creier reprezentări mentale ale sunetelor și cuvintelor, dublate mereu de sensul lor. Ele sînt baza înțelegerii umane. Așadar, e imposibil, chiar nebunesc, să-ți propui să privești limba maternă doar în formele ei exterioare, ca și cînd ar fi cel mai străin lucru de pe pămînt. Situația evocă cu putere unele sindroame neurologice ale emisferei drepte, descrise de americanul Oliver Sacks (în volumul Omul care își confunda soția cu o pălărie, despre care am mai scris la această rubrică): oameni care se uită la forme și nu le recunosc, sînt golite de sens pentru ei. Spre exemplificare, iată descrierea formală pe care un pacient al lui Sacks, atins de o astfel de patologie, o face unui trandafir roșu, fără să-și dea seama ce este ca să-l poată numi:„O lungime de aproximativ cincisprezece centimetri [...], o formă înfășurată, roșie, cu un accesoriu liniar verde [...], îi lipsește simetria simplă a corpurilor geometrice platonice, deși ar putea avea o simetrie mai înaltă”.

Iată apoi și comentariile neurologului, în care recunoaștem atitudinea structuralist-behavioristă față de formele lingvistice: „Vizual, era pierdut într-o lume de abstracțiuni neînsuflețite [...]. funcționa ca o mașină. Nu numai că se arăta tot atît de indiferent față de lumea vizuală ca un calculator, dar și – mai frapant – analiza lumea așa cum o analizează un computer, folosind trăsături-cheie și relații schematice”. (Urmarea e interesantă și ea: numirea – legătura dintre obiectul concret din realitate și obiectul virtual din mintea pacientului –  nu se poate face prin operațiunile computaționale abstracte obișnuite, însă se realizează empiric, material, olfactiv: sfătuit să-l miroasă, bolnavul exclamă încîntat „Un trandafir”!).

Privind lucrurile istoric, o astfel de abordare a limbii nu a fost inutilă, ba dimpotrivă. Ideile lui Bloomfield au fost duse mai departe (la extrem, așa cum spun unii) de structuralistul formalist Zellig Harris, care a încercat să pună formele lingvistice în formule matematice. Însă, dacă ne gîndim că era perioada în care se construiau primele mașini de calcul digitale și legăm cele două fenomene, înțelegem că, atunci cînd lucrezi la o teorie a limbii care să poată fi folosită de un computer, trebuie să lași sensul pe dinafară. De fapt, recunoaștem aici primele eforturi depuse în vederea realizării traducerii automate. Dar despre aceasta și despre multe altele, în articolele viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Leonard Bloomfield