Limba trădătoare

La sfîrșitul anilor ’40, în Marea Britanie, un anume Timothy Evans s-a predat poliției, mărturisind că și-a ucis soția și copilașul, a căror dispariție fusese observată anterior, și a fost spînzurat la scurt timp după aceea, parțial pe baza propriilor declarații, parțial pe baza dovezilor oferite de un vecin, John Christie, de la parterul clădirii unde locuiau toți. După ce soția lui Christie a dispărut și ea, iar Christie s-a mutat, locuința lor a fost ocupată de un alt locatar care a descoperit înăuntru un cadavru. Poliția a identificat acolo dovezi ale mai multor crime. Christie a fost prins, acuzat, judecat, găsit vinovat și spînzurat în 1953. Înaintea morții, a mărturisit că el o ucisese pe soția lui Evans și, „probabil”, pe copilul lor. S-a scurs, însă, mai mult de un deceniu pînă cînd Evans să fie exonerat, postum, și asta datorită insistențelor unui jurnalist, combinate cu probe furnizate de un anume Jan Svartvik, care  a studiat declarațiile lui Evans și a găsit că ele conțineau nu doar un stil de limbă, ci mai multe, majoritatea fiind scrise „în registru polițienesc”.

În 1968, Svartvik, lingvist de origine suedeză de la University of London, își publică descoperirile în lucrarea The Evans Statements: A Case for Forensic Linguistics. Rolul major al analizei lingvistice în acest caz și alăturarea, pentru prima dată în istorie, a celor doi termeni din forensic linguistics, marchează nașterea disciplinei lingvisticii criminalistice și îi conferă lui Svartvik calitatea de părinte al acesteia. Interesant, forensics (la noi „criminalistică”, din germană), adică aplicarea științei și tehnologiei în investigații și găsirea probelor în vederea luării unei decizii corecte în instanțele judecătorești penale și civile, se leagă etimologic de forma latinească forensis („care ține de forum, de piața publică”, „public”), sensul primar fiind „arta sau studiul dezbaterii sau argumentării publice”. OED spune că adjectivul forensic este înregistrat în jurul lui 1650 ca termen legal și că, peste un secol, apare menționat în retorică, apoi în finanțe (anii ’40) și poliție (anii ’60). Dar cum a găsit Jan Svartvik denumirea? Ne spune un anume John Olsson: „L-am întrebat odată cum l-a găsit și a spus că obișnuia, în anii ’60, să se uite la Quincy, un serial de televiziune. Cuvîntul forensics apărea foarte des, iar el s-a gîndit că ar putea însoți cu succes cuvîntul linguistics, ca adjectiv, adică fără s, ultima literă”. 

John Olsson este cel care fondează, în 1994, Forensic Linguistics Institute, sub umbrela Universității Aston, din Birmingham, unde există un masterat dedicat acestei discipline. În 2009, cînd Olsson publică volumul Wordcrime. Solving Crime through Forensic Linguistics (sursa primară a informațiilor din textul de față), el e singurul lingvist criminalist full-time din lume. Cazurile de care se ocupă ca expert, la care apelează polițiști, avocați, companii și organizații internaționale și chiar persoane particulare, au în vedere tot felul de aspecte ale limbii vorbite și scrise. Este un sinucigaș cu adevărat autorul biletului de adio lăsat sau totul e o înscenare a unui criminal? Cît de real e pericolul exprimat într-o scrisoare de amenințare sau o cerere de răscumpărare? Vocea din înregistrările audio aparține suspectului principal sau altcuiva? (Fonetică criminalistică!) Cine e autorul scrisorilor, e-mail-urilor și SMS-urilor care fac parte din anchete care includ crimă, șantaj, intimidare de martori, abuz sexual și pornografie infantilă pe Internet? Cartea menționată mai sus detaliază 23 de astfel de cazuri la care a lucrat Olsson, din care se poate extrage un modus operandi al detectivului lingvistic.

În prima expunere, Cadavrul din butoi, Julie dispare de acasă, deși are copii și un partener care o așteaptă, după ce plecase la cumpărături cu Howard, cu care avea o aventură de cîțiva ani. La ceva timp după ce e declarată oficial dispărută, partenerul Juliei, Darren, primește pe telefon un SMS de la un număr necunoscut: oprit la jill. înapoi mai tîrziu tb să fac ordine în cap. A doua zi, alt mesaj: Copiii să nu se îngrijoreze. fac ordine în viață. o să vin să iau niște lucruri (Darren nu știa de nimeni numit Jill, iar Julie nu îi trimitea niciodată SMS-uri). Howard susține că nu știe nici el unde e femeia și arată poliției cele două telefoane pe care le folosește, unul pentru afacerea lui, altul exclusiv pentru relația cu Julie, în care se află un mesaj ca trimis din partea acesteia, cu o seară înainte: fraiere. mă duc la prietenii mei. ghici care. de ce crezi că mă grăbeam înapoi. să nu mă cauți. Acasă la Howard se găsește o scrisoare de-a acestuia, în care apare punctuația neobișnuită din SMS-uri (punctul în locul virgulei). Detectivul nostru ascultă ore întregi înregistrările declarațiilor date de Howard poliției și găsește un moment în care ofițerul îl întreabă de ce el și Julie nu trăiau împreună, din moment ce păreau amîndoi că vor asta. Răspunsul: Lua medicamente puternice și zicea că, după ce își face ordine în cap și după ce își face ordine în viață, vom sta împreună.

Colocațiile a-și face ordine în cap și a-și face ordine în viață sînt rare. Olsson face o analiză statistică și găsește că expresia verbală (sorting out) este însoțită de substantivul viață doar o dată într-un corpus lingvistic de 100 de milioane de cuvinte; de substantivul cap, practic, niciodată: e extrem de rară. Nu numai că cele două sînt rare în sine, dar ele apar în înregistrări, amîndouă, și în aceeași ordine în care au apărut în SMS-uri: mai întîi cap, apoi viață. Howard devine suspect și totul se transformă într-o investigație de omucidere. Cadavrul Juliei, împușcată în cap, e descoperit într-un butoi, Howard e acuzat, judecat de un juriu, găsit vinovat și trimis la închisoare. Acesta e rezumatul a patru pagini de descrieri detaliate ale descoperirilor făcute, pas cu pas, de anchetatori, iar eu, desigur, am omis o mulțime de amănunte și dovezi de altă natură decît lingvistică. Dar e destul ca să ne vină următorul gînd: știind că sîntem individualizați de tot felul de amprente (degete, palmă, talpă, iris, voce, dinți, ADN), nu cumva există și o amprentă lingvistică? În teorie, la ea s-ar putea ajunge pornind de la noțiunea de idiolect, pentru că așa numesc lingviștii felul personal de a vorbi și scrie al unui om, care conține preferințe distincte pentru anumite cuvinte sau sintagme.

Ne răspunde un alt detectiv al limbii, Malcolm Coulthard, într-un articol dedicat aplicării descrierii lingvistice în criminalistică, publicat în revista Langage et société, în 2010: „Conceptul de amprentă lingvistică este o metaforă inutilă, dacă nu chiar înșelătoare, cel puțin în contextul investigațiilor criminalistice asupra identității auctoriale, pentru că ne face să ne imaginăm că s-ar putea crea uriașe baze de date cu mostre lingvistice reprezentative (sau analize scurte) a milioane de idiolecte, care să fie comparate cu un text dat. Valoarea unei amprente digitale stă în faptul că fiecare exemplar e nu numai identic, ci și exhaustiv, adică include toate informațiile necesare identificării unui individ, pe cînd orice mostră lingvistică, oricît de mare, furnizează numai informații foarte parțiale despre idiolectul creatorului său. Situația se complică și mai mult prin faptul că textele examinate sînt foarte scurte – de exemplu, biletele de adio ale sinucigașilor sau mesajele de amenințare au sub 200 de cuvinte, uneori nici măcar 100”. 

Analiza unui bilet de adio este cazul al optulea (Crimă sau sinucidere?) din cartea lui Olsson. Mesajele de genul acesta fiind foarte scurte și, de cele mai multe ori, neexistînd alte texte scrise de presupusul sinucigaș, pentru comparație în vederea excluderii unei înscenări criminale, poate fi utilă o metodă alternativă: identificarea trăsăturilor comune biletelor de adio autentice, pe de o parte, și false, pe de altă parte; apoi, de văzut unde se încadrează cazul. Edwin Shneidman, fondatorul suicidologiei (1957), a observat că există două limbaje diferite: al celui „dinăuntru”, în textele autentice, și al celui „din afară”, în cele false. Este foarte dificil să scrii ca și cum intenționezi să-ți iei viața. Sinuciderea, spune Shneidman, este rezultatul direct „al restrîngerii, al concentrării perspectivei, al vederii în tunel, al îngustării și fixării patologice asupra Sinelui, trăsătură caracteristică stărilor suicidare”, astfel încît literalmente omul nu întrevede absolut nici o ieșire. Limbajul folosit reflectă fidel această situație: nu apar cuvinte ca „nebunie”, „slăbiciune” sau „lașitate”, care țin de perspectiva și vocabularul celor „din afară”; moartea sau sfîrșitul sînt des evocate; tabloul general este de ambivalență emoțională (îi elogiază pe cei iubiți, dar îi și socotește vinovați, le cere iertare, dar exprimă și intoleranță, își declară iubirea, dar și regretul); sînt invocate „încercarea” de a face pe plac cuiva, oboseala; apar indicații (ce să facă și ce să nu facă cei rămași în urmă). Ajutat de Poliția Feroviară Britanică, John Olsson studiază, la rîndul lui, un corpus alcătuit din biletele lăsate de oamenii care sar anual în fața trenurilor și metrourilor englezești, și confirmă spusele lui Shneidman: „Descoperirea-cheie din mesajele autentice […] este că nu găsim în ele concepția populară pe care o are publicul larg vizavi de sinucidere”.

Cine poate fi lingvist criminalist? Studentul care a urmat atît cursuri de lingvistică descriptivă, cît și de lingvistică aplicată. Munca este minuțioasă, pentru că analiza are în vedere toate nivelurile, toate registrele și toate stilurile limbii, ortografia, punctuația, ordinea cuvintelor, formatul unui text și încă multe altele, care se întrepătrund într-o țesătură de o nemaiîntîlnită complexitate, și pe care Olsson le descrie într-un manual (Forensic Linguistics), pentru cei interesați. Cine poate fi făptaș în cazurile de hate mail, un gen care a explodat odată cu inventarea Internetului? Oricine. Cu cazuistica sa impresionantă, Olsson ne spulberă iluziile despre natura umană: „…ranchiuna și ciuda nu cunosc graniță de sex, limită de vîrstă ori împărțire socială. Am văzut mesaje defăimătoare sau scrisori de amenințare trimise de adolescenți, de aristocrați bătrîni, de artizani între două vîrste, de directori de companii de mare succes, de medici și de bunici respectabili”. Cu ce scop? „…să distrugă o viață fericită, să strice o reputație solidă sau să semene ura într-un cuplu devotat sau între alți membri ai unei familii.” Din ce cauză? „Motivul nici nu este mereu ura: adesea se combină plictiseala cu incapacitatea de a prevedea dezastrul care poate urma.” Sînt acuzațiile adevărate? Olsson spune, cu căldură: „Tu, cititorule, în caz că vei fi vreodată victima unor astfel de anonime, sau dacă vei primi mesaje care ponegresc un prieten, o rudă sau un coleg, tu trebuie să știi asta de la mine: fiecare caz de care m-am ocupat s-a dovedit a fi pură răutate, iar acuzațiile, pură invenție. Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.

Lingvistica criminalistică devine tot mai importantă în Europa și în lume (manualul lui Olsson a fost tradus inclusiv în arabă!), universitățile pun la punct, în oferta educațională, fie programe de masterat independente, fie cursuri în programele de licență din domeniul limbilor moderne aplicate. Sper că acesta nu este un alt tren în care noi vom prinde, trași de ceilalți, ultimul vagon.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.