„Li se fac regulat probleme profesorilor care îndrăznesc să vorbească în clasă despre Biblie“ – interviu cu François BOESPFLUG
François Bœspflug, profesor emerit de istoria religiilor la Facultatea de Teologie din Strasbourg, eminent specialist în iconografie creștină și imagine religioasă, a vizitat Bucureștiul în primăvara anului trecut. Cu acest prilej, profesorul Bœspflug mi-a acordat un lung interviu din care redau aici un fragment. (Anca Manolescu)
Domnule profesor, interveniţi adesea în chestiuni religioase de actualitate. În volumul colectiv Lettres à Dieu, „scrisoarea” dumneavoastră menţionează actele brutale comise în numele lui Dumnezeu, intoleranţă, ucideri, persecuţii. Şi, în raport cu această utilizare a Lui, declaraţi pe bună dreptate că vă simţiţi „ateu”.
Dar îi vorbesc lui Dumnezeu. Mă adresez tocmai Lui.
Într-adevăr. Şi adăugaţi că El ar fi primul care să refuze asemenea acte, că El însuşi ar fi „ateu” în raport cu ele. Unii filozofi religioşi, Nikolai Berdiaev ori Simone Weil, de pildă, au vorbit despre un „ateism purificator”, care denunţă concepţia unui Dumnezeu caracterizat prin putere opresivă, prin categorii mundane. Părintele Scrima a ţinut în Liban, la Universitatea Saint-Joseph un curs privind „funcţia critică a credinţei”. Credeţi că modernitatea tîrzie poate încuraja, spiritual şi intelectual, un asemenea „ateism purificator” chiar mai mult decît epocile anterioare?
Aş spune că ambele, tradiţia şi modernitatea tîrzie, îşi au contribuţia lor la această atitudine critică. Dumnezeu cere întotdeauna de la credincios altceva decît o situare pasivă. Modernitatea tîrzie stimulează atitudinea lucidă, dar dezvoltă de asemenea în om o posibilitate a revoltei. Eu aflu atitudinea libertăţii critice şi credincioase – critică pentru că e credincioasă – la confluenţa între cele două surse: tradiţie creştină şi modernitate tîrzie. Dumnezeu ne eliberează şi asum postulatul că El merge pînă acolo încît iubeşte acea libertate a noastră de a lua distanţă pentru a reveni în mod liber la El. Fiindcă Dumnezeu crede în om şi în demnitatea lui, El nu poate iubi decît această capacitate proprie omului de a se îndrepta spre El numai din deplina lui voie. Iar deplina voie presupune distanţă.
Laicitatea însăşi, spunea undeva Părintele Scrima, poate fi privită ca o expresie a acestei libertăţi umane pe care Dumnezeu o respectă.
Tocmai. Iată de ce reunesc cele două curente. Fiindcă laicitatea poate fi socotită drept o atmosferă mai favorabilă libertăţii decît tradiţia înţeleasă în sens oprimant.
Încurajează Biserica Catolică, astăzi, libertatea credinciosului? Ce impresie aveţi în această privinţă?
Aş vorbi despre neliniştea surdă – şi nu sînt singurul care o resimt – în faţa unei lente mişcări de dezinteres pentru viaţa intelectuală, pentru exigenţa intelectuală, pentru munca intelectuală. Creşterea antiintelectualismului, chiar de la încheierea Concliului Vatican II, nu încetează să se accentueze, fenomen deja denunţat de altfel de către oameni care au o autoritate mult mai mare decît am eu, de pildă istoricul René Rémond. Care în două cărţi succesive a avertizat Biserica Franţei că riscă să provoace un soi de nepăsare faţă de angajarea intelectuală – bineînţeles în numele devotamentului, al atenţiei faţă de oamenii simpli, etc. Or astăzi, cu toate problemele migraţiei, acest argument a atins un soi de poziţie dominantă. Ceea ce face ca statutul intelectualilor în Biserică să fie, după părerea mea, foarte coborît în raport cu ceea ce era el odinioară. Iată, de pildă, cazul Părintelui Congar care nu îşi închipuia că va merge la Conciliul Vatican II în calitate de expert. Dar Conciliul nu se putea reuni în absenţa experţilor, iar Părintele Congar consulta el însuşi alţi experţi pentru anumite chetiuni precise. Era o colaborare vitală pentru viaţa Bisericii. Astăzi ai impresia că numeroşi responsabili ai Bisericii socotesc că, din momentul cînd sînt episcopi, posedă, prin funcţie, un har atotcuprinzător. Inclusiv capacitatea de a judeca valoarea artistică a unui crucifix alături de calitatea lui religioasă. Într-o carte care va apărea în curînd, îmi îngădui să spun că găsesc regretabil faptul că Papa îi consultă atît de puţin pe specialişti ai artei sacre care lucrează de mulţi ani în domeniu. Regretabil iarăşi că sînt atîţia episcopi şi arhiepiscopi care, atunci cînd e vorba de construirea unor noi biserici, se străduiesc să prindă din urmă, în proiectul lor, modernitatea cea mai recentă, ceea ce nu are nici o pertinenţă. Aceeaşi atitudine se vădeşte în multe domenii.
Mai e adevărat şi că, astăzi, Biserica favorizează asumarea de responsabilităţi din partea unor oameni care au o anumită suprafaţă politică, o capacitate de prezenţă. Intelectualii de meserie, cei care sînt cu adevărat ceasornicari ai gîndirii, ai expresiei sînt socotiţi nişte stînjenitori puşi mereu pe făcut critici. E preferabil să se scape de ei. Spun asta nu fiindcă sînt îngrijorat pentru mine, ci fiindcă sînt îngrijorat pentru Biserica mea.
Îmi îngădui să vă pun acum cîteva întrebări privind iconografia, domeniul dumneavoastră de specialitate. Cu prilejul scandalului în jurul caricaturilor lui Mahomed, aţi vorbit despre necesitatea unei culturi a imaginii religioase care să se adreseze nu numai credincioşilor, ci şi societăţii în ansamblul ei. Ce beneficiu ar aduce ea vieţii laolaltă?
Ceea ce e în joc aici e curiozitatea pentru celălalt. Dacă vreau să iau seama la celălalt, am nevoie să cunosc imaginile care îi exprimă credinţa şi imaginile care i-o revoltă, i-o rănesc. E o pagină din Charlie Hebdo care mi s-a părut insuportabilă şi, văzînd-o, am făcut imediat o postfaţă la a treia ediţie a cărţii mele Dieu et ses images. În acea pagină, Dumnezeu e figurat purtînd o carabină, cu sînge pe veşmînt, fugind, iar Charlie Hebdo zice: „Dumnezeu fuge de la locul faptei…“. Găsesc această imagine de o insolenţă, de o stupiditate nemaipomenite! Am spus-o public. Ei, de atunci, am avut dreptul pe web la ocări, la stîlpul infamiei…
Or, trebuie să trăim în bună înţelegere cu aproapele nostru, cunoscîndu-i imaginile, respectîndu-i concepţiile în privinţa lor. O carte precum Le droit au blasphème e o aberaţie în istoria civilizaţiilor. Pentru mine, care timp de douăzeci şi cinci de ani am predat istoria comparată a religiilor la Universitatea din Strasbourg, a publica o carte despre dreptul la blasfemie reprezintă un enorm nonsens. Ceea ce nu intră în contradicţie cu afirmaţia mea de adineauri privind dreptul de a te situa în distanţă faţă de Dumnezeu. Nu. Una este să-l injuriezi pe Dumnezeu prezent în alte conştiinţe şi cu totul altceva este să iei o distanţă, în propria conştiinţă, faţă de Dumnezeu.
Aţi vorbit chiar despre o „etică socială a imaginii“ care ar fi, neîndoielnic, foarte utilă. Dar cum ar putea fi ea realizată?
Am făcut anumite propuneri ierarhiei Bisericii, ca şi puterii politice. Trebuie să ţinem seama că trăim într-o societate a Internetului unde orice imagine poate atinge un nivel de difuzare/receptare uriaş. S-ar putea crea Observatoare interreligioase ori interetnice ale problemei imaginii. Mi se pare că e urgent să se creeze un Observator care să emită, cu autoritate, declaraţii interconfesionale privind anumite imagini aflate în circulaţie. Care, în primul rînd, să le stocheze, să le analizeze, să le judece etc. Atîta vreme cît o asemenea instanţă nu va fi considerată o necesitate a vieţii sociale, mă tem că producţia de imagini va merge în toate direcţiile şi că vom asista la excese periculoase, nocive în acest domeniu.
Cum se poate institui o autoritate destul de larg recunoscută pentru a prezida disciplina imaginii? Societăţii occidentale nu îi mai e familiară cultura religioasă, creştină. Într-un interviu cu Părintele Claude Geffré privind proiectul de a introduce studiul religiosului în şcolile franceze, el spunea că prima problemă e lipsa profesorilor capabili să predea o asemenea materie.
Situaţia e mult mai gravă. Acum, într-o Franţă maladiv obsedată de laicitate, e aproape imposibil să se vorbească în şcoli despre Dumnezeu, despre Biblie, despre faptele creştine ale culturii sau ale istoriei europene. Li se fac regulat probleme profesorilor care îndrăznesc să vorbească în clasă despre Biblie. Ceea ce e aberant. Franţa e bolnavă de laicitatea ei: o spun cu gravitate. Una este să îndepărtezi crucifixul din Primării şi din sălile de judecată. Cu totul altceva este să interzici cadrelor didactice să vorbească despre un monument al culturii şi al istoriei lumii noastre. Ar trebui atunci să fie epurate şi muzeele. Optzeci la sută din substanţa lor se referă la creştinism.
Copiii, tinerii nu mai înţeleg aceste referinţe culturale care îi înconjoară, care au făcut civilizaţia europeană.
Ceea ce, de asemenea, mă nelinişteşte mult. Mă neliniştesc nu numai „vestele galbene“, ci şi raportul pe care Franţa îl are astăzi cu moştenirea ei religioasă.
Preşedintele Macron vorbeşte totuşi despre un nou tip de relaţii între stat şi Biserică, alături de instituţii ale celorlalte religii. Există, se spune, semne ale unei „laicităţi ospitaliere“ faţă de religie.
Să vă audă Dumnezeu! Să dea Dumnezeu! Nu. Cred totuşi că situaţia e gravă. O dezbatere declanşată de Macron poate să afle ceva ecou în elita politică, la unii miniştri, la unii guvernanţi. Dar, în baza şcolară, în procesul transmiterii şcolare din Franţa, nu există sensibilitate pentru această temă.
Referitor la extremismul islamist, spuneaţi că teroriştii ignoră un element esenţial al credinţei lor, anume că imaginea lui Dumnezeu se află în fiecare fiinţă umană şi că, ucigînd, ei atacă însăşi această imagine. Şi ei sînt, aşadar, străini de cultura imaginii religioase. Şi ei au nevoie de instruire în domeniu.
Da, cred în mod foarte serios că elemente de cultura imaginii ar trebui predate în şcoli. Şi nu numai ca materie prezentă într-un anumit an de studiu. Elevii ar trebui învăţaţi mereu cum se citeşte o imagine, cum vorbeşte o imagine. Oamenii în general ar trebui să înveţe să privească, să identifice motivele, temele, să înţeleagă ceea ce se află acolo şi abia apoi să-şi exprime atitudinea faţă de imaginea religioasă. E o deprindere pe care viaţa socială, viaţa intelectuală şi chiar viaţa politică o cer. A existat o vreme cînd formarea şcolară din Franţa cuprindea cursuri de iniţiere în muzică. Ceea ce mi se pare foarte pertinent. E important ca oamenii să ştie ce este un recviem, ce este o corală. Iată ceva care este de asemenea pe cale de dispariţie. Dar, într-un fel, cultura, educaţia privind imaginea mi se par mai urgent necesare acum decît educaţia muzicală, ţinînd seama de rolul pe care îl are imaginea în viaţa socială.
Adaug că în Facultăţile de Teologie din Franţa absenţa de instruire în arta religioasă este dezastruoasă. Eram unul dintre foarte puţinii care predau un curs de artă religioasă, anume la Facultatea de Teologie din Toulouse. Îndată după plecarea mea, cursul a fost suprimat. În cele şapte Institute Catolice din Franţa nu există, după cunoştinţa mea, nici un curs statutar de teologie a imaginii. La Institutul Catolic din Paris există un Institut cumva „lateral“ care se ocupă de cultura imaginii, dar frecventarea lui nu e obligatorie. Poţi fi licenţiat în teologie al Institutului Catolic din Paris fără să fi urmat, după părerea mea, nici cel mai frugal curs de artă religioasă. Aşa că atunci cînd credincioşii îşi vor întreba preotul asupra unui tablou religios sau atunci cînd parohia va dori să recurgă la activitatea unui artist, pe ce criterii vor fi judecate lucrurile? Vor fi judecate, după cîte ştiu, după capriciile prelaţilor sau ale preoţilor. Iată, de pildă, cazul cardinalului Danneels, recent decedat, care a fost primatul Bisericii Belgiei. El a avut iniţiative foarte interesante, fie şi numai pentru că a cumpărat lucrări ale lui Arcabas, un pictor pe care îl apreciez mult. A achiziţionat un întreg ciclu al copilăriei lui Christos, douăzeci şi unu de tablouri cu care a decorat palatul episcopal din Malines. Pe lîngă asta şi-a alcătuit o colecţie personală al cărei catalog mi l-a trimis. Cum să spun? Colecţia dovedeşte că, pur şi simplu, acest arhiepiscop amestecă grîul şi paiele. E acolo un talmeş-balmeş, semn de prea puţină înţelegere, după părerea mea. Iată, de asemenea, cazul cardinalului Barbarin, care se confruntă astăzi cu altfel de dificultăţi. A făcut cam acelaşi lucru: a prefaţat un volum foarte eclectic de creaţii artistice unde găseşti şi bune, şi rele. Cum de se socoteşte el competent în acest domeniu? Iată ceea ce mă uimeşte! Există oameni ca mine, există un număr de specialişti în Franţa care i-ar putea sfătui. Or, prelaţii şi preoţii nu fac niciodată apel la aceşti specialişti. E ceva care mă intrigă. Am primit premiul celei mai bune teze de doctorat la Institutul Catolic din Paris, iar această teză avea ca temă „Dumnezeu în artă“. Apoi am predat trei ani în cadrul învăţămîntului pentru doctorat, pînă în 1987. Dar din 1987 n-am fost niciodată consultat nici de Institutul Catolic din Paris, nici de vreunul dintre Comitetele regionale de artă sacră, constituite în dieceze la cererea Bisericii tocmai pentru a orienta toate deciziile în materie de imagine religioasă.
În pofida misiunii lor precise, aceste Comitete nu îi consultă pe specialişti?
Ei bine, nu o fac. E uimitor. Nu e vorba că mi-aş căuta de lucru. Sînt întru totul mulţumit şi ocupat cu activitatea mea de cercetare. Dar mă intrigă această atitudine, fiindcă sînt cineva doritor să sfătuiască, am reacţii prompte, răspund imediat. […] Mi-aş fi dorit să dau mai mult din timpul meu ca să-i sfătuiesc pe responsabilii religioşi în materie de artă creştină, de artă sacră actuală.
a consemnat Anca MANOLESCU
Foto: wikimedia commons