La umbra erei Merkel: Germania, rezultatele scrutinului, românii
Încotro o ia Germania la finele erei Merkel? Cine o va conduce și ce mesaj transmite poporul german prin rezultatele alegerilor? Cum stă cea mai amplă putere economică europeană cu erodarea valorilor ei? Dar cu vecinii?
Angela Merkel părăsește, după mai bine de un deceniu și jumătate, guvernarea țării ei, lăsînd Germania divizată și în mare măsură perplexă, cu marile partide mărunțite și țara dornică de schimbare, dar nu și de extremism.
Drumul spre cancelariat
Trași de Olaf Scholz și împinși dindărăt de căderea popularității Annalenei Baerbock de la Verzi, social-democrații germani au cîștigat de puțin în fața creștin-democraților lui Laschet, care se resimt grav după era Merkel.
Dar, altfel decît în multe țări, cancelarul german nu e predeterminat de victoria partidului său în fața formațiunilor concurente, alegerile hotărînd, într-o primă fază, doar alcătuirea Bundestagului, a Camerei Inferioare a Parlamentului german. Urmează, după scrutin, sondaje și negocieri între formațiunile reprezentate în forul legislativ și formarea unei coaliții majoritare, care-l va alege apoi pe șeful executivului. În practică, aceasta înseamnă că, în Germania, micile partide – liberal și ecologist – vor face guvernul și pe cancelar.
Care n-ar fi exclus să fie perdantul Laschet, iar nu învingătorul Scholz, dacă ecologiștii urmează, de pildă, sfatul și pilda experimentatului și înțeleptului lor coleg de partid, Winfried Kretschmann, șeful excelentului guvern regional din Baden-Württemberg și primul premier „verde” din Germania. Și după a treia realegere a sa în funcție, Kretschmann a preferat cedării în fața revendicării stîngii, care cerea o coaliție „semafor”, cu social-democrații și liberalii, reînnodarea alianței sale mai vechi cu CDU.
Ar mai putea avea Germania un cancelar creștin-democrat?
Dar nu tot partidul ecologist e la fel de pragmatic ca acest lider regional. Așa cum nici partidul social-democrat, care i-a refuzat lui Olaf Scholz șefia SPD, nu e totuna cu reprezentantul său de frunte, trimis în cursa pentru cancelariat tocmai ca să culeagă, ca pragmatic, voturi centriste, ce le-ar fi fost refuzate socialiștilor radicali conducînd acum venerabila formațiune a lui Willy Brandt.
Că un partid muribund, pînă nu demult, ca SPD, și-a revenit parcă miraculos din cenușă are de-a face mai degrabă cu psihologia poporului german și cu văditele neajunsuri ale concurenților lui Scholz, decît cu minunile cerului.
Certurile intestine marcînd creștin-democrația în finalul unei ere Merkel care, ca șefă a executivului, n-a afectat doar formațiunile din alianțele ei, ci a împins și propriul partid de dreapta spre poziții de stînga compatibile cu socialismul și cu ecologismul radical, n-a rămas fără efect electoral pernicios.
Acest efect s-a văzut amplificat de conturul vag șters al candidatului CDU. L-a sporit, apoi, abilitatea lui Scholz și a unui amplu segment al presei mainstream de a-l zugrăvi pe social-democrat nu ca pe un om politic cu mari probleme de credibilitate, date fiind bilanțurile sale ca ministru de Finanțe, ci ca pe adevăratul continuator al Angelei Merkel, în detrimentul lui Laschet. Care, într-o țară prin tradiție foarte obedientă stăpînirii, a îndrăznit să-și înfrunte fosta șefă, plătind din greu, politic, pentru emanciparea sa.
Dar actualul șef al CDU nu trebuie subestimat, în ciuda gafei sale din campanie, cînd s-a lăsat filmat rîzînd în siajul unei catastrofe naturale. Om politic harnic și bonom, dar politic suplu și diplomatic, Laschet n-a condus întîmplător fără tulburări, pînă acum, împreună cu liberalii, guvernul celui mai populat land german, Renania de Nord-Westfalia, pe baza unei majorități fragile și casabile de un singur vot.
Ce nu vrea majoritatea
De cealaltă parte, Scholz, ales de mulți ca un soi de „rău mai mic”, nu are decît ascendentul moral vag al victoriei sale la mustață, al impresiei de sobrietate, precum și pe cel al salvatorului unei formațiuni în agonie, fiind însă grevat de un partid birocratic, extrem de greu de manevrat. Unul al cărui progresism radical îl face suspect și greu digerabil pentru liberali. Ca și pentru majoritatea burgheză a unui electorat care a participat în proporție de aproape 77% la scrutin și care i-a trîntit cît colo pe comuniștii partidului „Die Linke”, Stînga, mai degrabă decît să reducă sensibil zestrea de voturi a dreptei radicale.
Or, pe lîngă ieșirea din NATO și o atitudine cît mai docilă față de Rusia, stînga radicală ajunsese să ceară exproprieri, iar social-democrații nu excluseseră categoric participarea partidului Die Linke la o alianță guvernamentală condusă de SPD. Liberalii nu vor uita în negocierile care urmează aceste neajunsuri și vulnerabilități majore ale social-democrației, întărind perceptibil dorința FDP de a se alia cu Laschet și creștin-democrații lui. Care corespunde mai degrabă dorințelor majorității și nevoii ei de stabilitate și predictibilitate nu în ultimul rînd economică, decît SPD.
Majoritatea germană a dovedit că știe ce nu vrea. A pedepsit parțial lipsa charismei și neobediența față de o cancelară pe care, de fapt, nu o mai voia, dar a respins și mai categoric și extremismul, și osificarea ideologică marxistă, și un ecologism exagerat, neponderat de tehnologie și relansare economică.
Mai greu de stabilit este ce-a vrut exact. Cu valorile bisericești erodîndu-se tot mai rapid, de multă vreme, nu prea mai pare să aibă foarte multe în comun, după cum reiese din sufragiile adunate de partidele nominal creștine. Valorile creștine par a fi în procesul grabnicei lor înlocuiri, la nivelul generațiilor Y și Z, de „Millennials” și de „post-Millennials”, zisă și „generația Greta”, de religia surogat, atee, parțial salvaționistă, parțial nihilistă, a ecologismului radical.
Dar globalizarea e un turboaccelerator. Furibundă, mondializarea face extrem de efemeri idolii ei. O iubește lumea, azi, pe Greta? Mîine, sub imperiul realității, adorarea ei s-ar putea lesne spulbera și transforma în cea mai neagră ură.
Cît privește Germania, cu partidele ei mari sensibil micșorate, va deveni o țară net mai greu de guvernat și mai instabilă, cu un spectru politic tot mai larg și fărîmițat, cu un cancelar slab, care va reacționa greoi, tardiv și cu teribile inerții la pariurile și provocările internaționale.
Cum se raportează la această Germanie aliații, vecinii și inamicii ei?
Țările din nordul prosper al Europei le vor ține în genere pumnii lui Laschet și liberalilor, sperînd într-o Germanie sobră financiar, care să pună capăt debandadei deficitelor bugetare și inflației galopante.
Din contra, sudul dependent de ajutoare se va teme, împreună cu Franța, de liberali și de politici germane de austeritate.
Polonia și alte țări central- și est-europene se vor bucura și vor tremura, deopotrivă, la gîndul unei diplomații germane girate de ecologiști.
Pe care, firește, îi detestă mulți, de la Moscova la Ankara și de la Minsk la Beijing. Verzii s-au dovedit net mai critici față de Moscova, Putin, sateliții lui, ca și față de alte regimuri liberticide, precum al Chinei comuniste conduse de Xi Jinping, decît social-democrații ori o creștin-democrație extrem de reticentă în a-i supăra pe tiranii parteneri de afaceri ai Germaniei, oricît de sîngeroși ar fi.
Dar ecologiștii, preferații administrației de stînga, democrate, de la Washington, sînt și net mai atenți cu ceea ce pretind a fi „respectarea drepturilor omului” în țări pronunțat creștine, ca Polonia și Ungaria.
România și Moldova față cu alegerile germane
Sub conducerea Maiei Sandu, Republica Moldova, pe care o va vizita în zilele următoare președintele Germaniei, Steinmeier, are toate motivele să aștepte încrezătoare un viitor guvern german, care nu e probabil să-i retragă sprijinul actual, ce-i drept, insuficient.
În ce-i privește pe români, PSD a și început să se agite, crezînd că victoria SPD îndreptățește partidul lui Ciolacu să pună capăt carantinei post-dragniote, spre a aspira la revenirea în forță, nu pe ușa din dos, la putere și ciolan.
În reacție la scrutinul german, liderul PSD a declarat că „alegerile anticipate reprezintă soluția pentru a da României o guvernare social-democrată, în ton cu restul Europei”. Ca alți dregători, de pildă cei ai facțiunii peneliste Cîțu, care mizează din nou pe o posibilă iluzie, cea a revenirii USR-PLUS la guvernare, alături de actualul premier, după alegerile interne de duminică, Ciolacu se grăbește să vîndă pielea ursului din pădure.
Anticipatele sînt în România, prin tradiție, doar o soluție teoretică. Prea dedulciți la mandate sînt parlamentarii parveniți la Casa Poporului ca să și le riște. Apoi, PSD nu e defel sigur că va ajunge la cîrmă. Dimpotrivă.
Iar Dacian Cioloș și Dan Barna au toate motivele să evite sinuciderea politică prin revenirea la o guvernare toxică, alături de un Florin Cîțu susținut, prin vizita ei bucureșteană prematură și contraproductivă din unghiul valorilor europene, de șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
Căci narativul lui Cîțu nu ține, poate, decît la granzii UE, nu și la poporul român. Care intuiește că premierul actual, văduvit de o majoritate guvernamentală clară, e lipsit și de onoare, și de valori morale. În schimb, e manevrat de Klaus Iohannis, un președinte Grivco, a cărui credibilitate și popularitate se-ndreaptă, grăbit și în tandem cu ale lui Cîțu, spre Groapa Marianelor.
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.
Foto: wikimedia commons