Joaca este un lucru serios

Adulții obișnuiesc să se raporteze condescendent la joacă considerînd că această activitate este, prin natura și funcția ei, fundamental diferită de sarcinile „serioase” precum munca, școala sau temele. Prin urmare, joaca este considerată o distracție care nu are legătură cu realitatea pragmatică în care se desfășoară și se organizează viața matură. Multor generații li s-a spus că joaca este o recreație, un amuzament, în vreme ce școala este o datorie și munca este o povară. Copiii, însă, se dedau activității de joacă nu pentru că este ușoară și relaxantă, ci pentru că prezintă provocări fascinante. Atunci cînd copiii construiesc șantiere, pretind că sînt avioane sau împing o bucată de carton printr-o deschizătură imaginîndu-și că ar fi scafandri, ei tratează aceste situații cu seriozitate, depunînd un mare efort. 

Pentru a înțelege aprofundat „joaca” este necesar să ne îndreptăm atenția către joaca primară a bebelușului și a copilului mic. Joaca implică încredere și aparține spațiului potențial dintre bebeluș și figura maternă, bebelușul fiind într-o stare de dependență absolută, iar funcția adaptativă a mamei este baza de siguranță pentru el. Joaca senzorială a bebelușului, însoțită de simbolizarea prin intermediul cuvintelor persoanelor de îngrijire, începe de timpuriu. Prin intermediul auzului, văzului, pipăitului și mirosului, bebelușul apucă, mușcă, trage, dă drumul, ciulește urechile, adulmecă, gustă. Îndată ce se ridică în picioare și învață să stăpînească spațiul dimprejur, joaca începe să capete și alte valențe, ale explorării. Imitarea adulților din jur este tot o formă de joacă. În preajma vîrstei de doi ani, copiii încep să reproducă lumea înconjurătoare pentru a-i destăinui misterele, a-i înțelege și stăpîni complexitatea. Copiii strică lucrurile și asta nu pentru că le-ar lipsi respectul față de ele sau față de cei din jur, ci pentru că fără să le strice nu le-ar putea descoperi limitele și funcțiile. Dacă unui copil i se inhibă această formă de explorare liberă, adesea cu argumente pragmatice precum costul ridicat al acestor obiecte, el nu va mai fi vesel și curios, vioi și dedicat în cercetare. Starea perpetuă de alertă a adulților din jur inhibă expresia ingenuă a copiilor. Ceea ce pare a fi haos nu este decît o exprimare liberă și fără rețineri. Prin joacă, această aparentă dezordine e un mod de-a desțeleni lumea din jur dintr-un soi de haos. Copiii au nevoie de acest spațiu de joacă neîngrădit pentru că este o manieră de a transforma într-o structură coerentă modul în care interacționează și funcționează în lumea reală.

Inițial nu este relevant cu ce se joacă copilul mic. Semnificativă pentru această înțelegere este starea de retragere în joacă, o stare de concentrare pe care o putem observa la adulți sau la copiii mai mari atunci cînd se dedică unor îndeletniciri. Copilul care se joacă stăpînește o zonă care nu poate fi lesne abandonată și care nu permite cu lejeritate intruziuni. Acest spațiu de joacă nu este realitatea internă și nici realitatea externă. În acest tărîm aflat la intersecția celor două spații –interior și exterior –, copilul adună obiecte sau fenomene din realitatea exterioară și le folosește în serviciul unor aspecte derivate din realitatea interioară. Folosindu-și imaginația și corpul, copilul exersează lumea prin joacă, o descoperă și o integrează. Prin urmare, jucăriile și tot soiul de lucruri din preajma copiilor prind viață, fiind o extensie a lor, precum în filmul animat Toy Story (1995) în regia lui John Lasseter sau în povestea lui Winnie The Pooh, scrisă de A.A. Milne.

Din registrul poveștilor pentru adulți, navigarea între cele două lumi, interioară și exterioară, este redată în filmul Labirintul lui Pan al lui Guillermo del Toro. Regizorul ilustrează modul în care fantezia servește ca mijloc de a evada din realitatea dură a morții și a violenței, din mijlocul brutalității războiului civil spaniol. Ofelia, personajul principal, asimilează adevăruri doborîtoare despre sine și lumea reală visînd la o lume fantastică subterană. Este lesne observabil că joaca este inerent entuziasmantă. Asta derivă din întrepătrunderea dintre experiența subiectivă (aproape de halucinație) și ceea ce este perceput obiectiv (realitatea împărtășită). Pentru a „îmblînzi” tainele existenței, ființa umană are nevoie de fantasme în care stăpînește viața și moartea. Joaca dintre ethos și thanatos este uneori dureros de brutală. 

Aflat în momentul fraged al existenței, în care apare cea mai serioasă confruntare cu propria neputință, copilul dezvoltă și trăiește într-o lume imaginară. Din acest motiv, ființa umană poate suporta realitatea și limitele lezante ale vieții prescrise tuturor de natura lucrurilor, de durere, de societate și de moarte. Lumea imaginară are un rol de armură în fața dramelor vieții. Există o dezvoltare directă de la fenomenele tranziționale către joacă, de la joacă la joaca împărtășită și de la joaca împărtășită la experiențe culturale. Fără capacitatea de a se juca, omul nu ar avea cultură. Prin joacă, atît copiii, cît și adulții pot explora și înțelege emoțiile și experiențele într-un mod care este tolerabil și accesibil pentru sine.

Joaca poetizează viața și sufletul punînd la lucru creativitatea și prin aceasta ea devine un precursor al culturii. Prin urmare, joaca nu este naivitate, ci o formă de poezie științifică.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.