Jean Delumeau, cîteva amintiri pentru a-l defini
Jean Delumeau a plecat pe vîrful picioarelor. Imperceptibil, s-a evaporat. Pe ici, pe colo, un comunicat de presă, o notiță bibliografică, ba chiar o pagină și cam atît. Soarta celor care tac și fac, soarta nemediatizaților…
De un car de vreme nu l-am mai văzut. Acel ultim „Je vous dois au moins une réponse…” l-am rînduit acolo unde îngrămădesc zecile de promisiuni politicoase colecționate de o viață. Într-adevăr, îmi rămăsese „dator” cu un răspuns întrucît, cum îi știm, ciracii nu așteaptă decît răspunsuri!
Nu-mi mai amintesc cine avea nevoie iute de un birou la Collège de France. Cel ocupat de mai bine de 15 ani de către Jean Delumeau i s-a părut cel mai la îndemînă. „Il a l’âge”, va constata administrația universitară. L-am găsit, deci, pe Jean Delumeau mai încărunțit ca niciodată, în stare de prostrație. Sfîșietoare pentru el ideea că trebuie golit micul său spațiu academic încărcat de la podea la tavan de texte, cărți și fișe. Ne-am pus la treabă, cei cîțiva care frecventam seminarul său doctoral. I-am adunat cărțile în cartoane și i-am editat, așa cum se cuvine pe meleaguri univesitare pariziene, un volum „omagial”. Cu alte cuvinte, am oferit fiecare o mică contribuție intelectuală in memoriam și în spiritul celui omagiat. Las deoparte dubiosul sentiment că, astfel, ne-am asigurat toți ocazia de a ne făli că i-am fost în preajmă. Homo Religiosus – autour de Jean Delumeau, Fayard, Paris (1997), este titlul acestui tom cu aspect voluminos (724 de pagini). Am fost oarecum editorul acestui buchet de „știință istorică” – poziție ideală pentru a vedea bine cu cine aveam de a face, dar și cine sîntem și ce am vrea să fim. Conform zicalei „Spune-mi cu cine te însoțești…”. Pentru osteneala depusă și în semn de gratitudine, „le professeur” ne-a dat o masă la Bout’Choux. Ne-a asigurat, cu această ocazie, cu privire la încrederea acordată de fiecare dată și fiecăruia dintre noi în parte. Încredere învestită ce ne onorează încă.
L-am contactat pe Jean Delumeau – profesorul academician – la sfîrșitul anilor ’80, împins fiind de Jean-Pierre Sodini și de Catherine Jolivet-Lévy, cei care, acordîndu-mi DEA-ul necesar, au înțeles repede că, în ceea ce mă privea, un doctorat nu ar avea alt rol decît de a restabili într-o nouă perspectivă „ma dignité intellectuelle”. Cel puțin așa le dădusem de înțeles de la bun început și pe limba ce-o vorbeau. Autorul Fricii în Occident – unul dintre cantorii mult admirați ai istoriografiei de tip nou – m-a primit afabil, cum numai francezii știu să o facă, cu o curiozitate nedisimulată, trădînd, la acea dată, aș zice, și un pic de temere. La drept vorbind, cel cu „frica-n sîn” era, mai curînd, subsemnatul. Dialogul a luat-o repede pe un făgaș încurajator la evocarea lui Al. Duțu – rar admirator al scrierilor lui Delumeau dacă nu denigrate, ignorate de mai toți istoriografii marxiști ai „epocii de aur”.
Invitat să-i ascult prelegerile de la Collège de France, am văzut ce mi-ar fi fost greu să cred din auzite. Sute de persoane la coadă pentru a ocupa un loc în marele amfiteatru, cei mai puțin norocoși urmînd să fie așezați în alte două-trei săli adiacente pline ochi în fața unui ecran ce oferea un singur și unic unghi de vedere. Succesul public al unui istoric care își propunea ca obiect de studiu „Paradisul” m-a lăsat literalmente perplex. I-am împărtășit sentimentul avut și, considerîndu-mă drept un evadat din „paradisul comunist”, mi-a cerut să cogităm împreună asupra subiectului. Sensul ortodox al paradisului sau cam așa ceva, un subiect ideal, de ce nu, al unei teze de doctorat, i-ar fi îmbogățit discursul și i-ar fi extins în mod fericit arealul cercetării. De fapt, și din păcate, ajungeam prea tîrziu, cartea sa Une histoire du Paradis fiind deja în mîinile editorului. Unde oare zac zecile de fișe pe care i le-am redactat pentru a-i arăta Paradisul așa cum îl văd și ni-l zugrăvesc, în pridvoare, ortodocșii? I-am promis că voi scrie o carte. Verba volant…
Anul 2000 a fost o bună ocazie de a investiga lumea milenariștilor. A fost vădit interesat de tot ce i-am prezentat cu referire la „Judecata de apoi” la români și în Balcani. Mi-a mărturisit: prea tîrziu pentru el ca să mai extindă sfera investigațiilor la ansamblul Europei. Regretul îi era sincer. Fără îndoială, ar fi putut fi un coordonator mai mult decît competent al unor studii paneuropene de amploare. Istoria secolului al XX-lea european a fost, fără doar și poate, istoria unor fracturi dureroase. „Quel gâchis!” – oftatul lui Jean Delumeau, greu de șters de pe ecranul amintirilor mele.
Seminariile „Delumeau” de la Sorbona (în concurență, îmi amintesc, cu cele ale lui G. Duby sau P. Chaunu) ar fi putut fi creatoare de „școală” istorică. Dar, în Franța, nimeni nu face „școală”! Individualismul intelectual, mandarinatul profesoral sînt într-atît de exarcerbate încît nimeni nu va reuși vreodată să înființeze un institut de cercetare umanist-culturală de lungă durată. Sistemul nu permite și, de altfel, puțini sînt cei care încearcă. R. Huyghe n-a făcut „școală” și nici A. Chastel. Nici Duby și nici Delumeau. Nici Sartre, nici Raymond Aron și cu atît mai puțin Serres, Girard sau Lévinas.
Frecventarea seminariilor lui Jean Delumeau, ziceam, constituia un adevărat privilegiu de vreme ce aveai ocazia de a-i întîlni aici pe cei cu care te regăseai pe aceleași lungimi de undă. Nu rar te puteai vedea interpelat, de asemenea, de intruși, unii inteligent-speculativi, alții doctrinari obtuzi și acriți. Materialismul istoric își poate permite luxul de a eluda istoria religiilor? Putem concepe, oare, istoria Europei ruptă de istoria Bisericii creștine? Sfărîmarea crezurilor, dar și supraviețuirea și rezistența lor sînt, în mod evident, teme majore ale studiului istoric. Istoriografilor le revine sarcina de a evalua forța, impactul determinant al mentalitățiilor asupra evenimentelor, visurilor și imaginației. Adesea, climatul mental, sentimentele și revelațiile unora au condiționat, probabil, cu mult mai puternic mersul lumii decît realitățile social-economice. Rudă a filozofiei, poate refuza Istoria, întreba Delumeau, incredibila Întrupare, marea specialitate a teologilor creștini? A nu confunda „obiectivitatea documentului” cu neutralitatea istoricului, ne avertiza tot el, pe cît se poate de colegial. Timp de patru-cinci ore, sub eclerajul său, Istoria (cu majusculă) căpăta de fiecare dată un relief inedit. Odată cu încetarea activității sale la Collège de France, ieșind din biroul său (fost), J. Delumeau a stins lumina, a luat trenul și s-a instalat într-un sat breton nu departe de Rennes. Nici o oficialitate franceză, americană sau vaticană nu l-a mai solicitat. Buzz-ul n-a fost specialitatea casei.
Ce-i drept, problematica istoriei s-a dovedit imediat apoi schimbătoare ca vîntul. Ideologiile dovedindu-se bîjbîitoare, istoria ca disciplină de studiu a căzut în pană. Politica o reclamă acum numai pentru a se autojustifica și nu suportă contrazicere. Istoricii nu mai sînt profesori de istorie, ci „jurnaliști” – constata Delumeau deja în anii '90. Istoricii de meserie sînt în căutare de „specializări” – terenuri de vînătoare exclusive. Eu însumi mă ocup și trăiesc astăzi grație „drumurilor europene” care au, fiecare, o pasionantă istorie de „exploatat”.
În cele din urmă, cu încîntare, Jean Delumeau s-a regăsit instalat în eparhia și parohia bretonă (la propriu) a căror istorie, tînăr fiind, o scrisese. Fără excepție, în fiecare sîmbătă seara, „academicianul” putea fi reperat la slujba vecerniei.
Cutreierînd lumea, nu l-am putut însoți în România în 2011. Nu l-am mai revăzut apoi. Vești, zvonuri, dar și cîteva cărți mi-au parvenit: Guetter l’aurore. Un christianisme pour demain, 2003, À la recherche du Paradis, 2010, De la peur à l’espérance, 2013, și L’avenir de Dieu, 2015.
Întrebarea ciracului, pe cît de proastă, probabil, pe atît de prost formulată, mă muncește încă așa cum, mi-a fost dat să înțeleg, l-a necăjit și pe Jean Delumeau: poate un istoric demn de acest nume, conștient fiind de absența covîrșitoare de urme „obiective”, să accepte, umil, destinul unui credincios creștin?
Nu mi-a răspuns personal pentru că, desigur, a uitat sau i s-a părut inutil. Și, în definitiv, la ce bun?
Se pare că, în satul său breton (Cesson-Sévigné), a făcut dovada vizibilă și grăitoare că DA.
urcuș pascal 2020
André Paléologue este doctor în istorie, expert al Centrului pentru Patrimoniul Mondial al UNESCO și autor al cărților Pictura exterioară din Țara Românească (1984) și Le Mont Athos: Merveille du Christianisme Byzantin (1997).
Foto: Jean Delumeau, sursa: historia.ro