Inventarul sonor al limbii Pirahã

În iarna lui 1977, lingvistul american Daniel Everett, pe atunci simplu misionar în vîrstă de 26 de ani, ateriza, împreună cu familia lui, în jungla amazoniană din Brazilia, cu intenția de a duce mesajul Evangheliei unui mic trib de băștinași numiți Pirahã. Treizeci de ani mai tîrziu, în 2008, cartea sa Don’t Sleep, There Are Snakes / Să nu dormi, sînt șerpi prin preajmă, îl face celebru în lumea întreagă prin observațiile uimitoare pe care autorul le face asupra limbii și culturii acestui trib.

Astfel, Pirahã are unul dintre cele mai mici inventare de sunete din lume: doar trei vocale (i, a, o) și doar opt consoane (p, t, k, s, h, b, g, precum și un sunet numit stop glotal, inexistent în majoritatea limbilor europene). Femeile din trib folosesc doar șapte consoane: nu îl rostesc pe s, pe care bărbații însă îl pronunță, iar acolo unde acesta apare, într-un cuvînt, îl înlocuiesc cu h. Acest fapt este destul de neobișnuit; după cum mă asigură profesorul Everett într-un schimb de e-mail-uri, fenomenul e motivat cultural, nu fiziologic, destinat fiind să marcheze diferența de gen a vorbitorului. Mi se mai comunică și că femeile folosesc un spațiu de articulare mai mic decît bărbații, pronunțînd cuvintele mai spre fundul cavității orale.

Fonetica și semantica unei limbi (articularea sunetelor și sensurile cuvintelor) se bazează, printre altele, pe un principiu fundamental al diferenței care le leagă indisolubil: știm că un sunet nu este o variantă a altuia dacă, înlocuindu-l în cadrul unui cuvînt, obținem un sens nou. De exemplu, dacă cineva pronunță frunce (ca în Banat), iar altcineva frunte, ei se referă la același lucru, nu la două lucruri diferite. Acesta e testul pentru a decide că primul sunet (notat /ʧ/ în alfabetul fonetic internațional și /č/ în cel românesc și american) e doar o variantă a lui /t/, și nu unul diferit. În schimb, frunte și fruste sînt două cuvinte separate pentru că au sensuri diferite. Cu alte cuvinte, fonemele funcționează contrastiv: în engleză, dacă spui Tim, Kim sau Pim, nu obții variante ale aceluiași cuvînt, ci cuvinte distincte.

Nu tot așa stau lucrurile în Pirahã. Într-o zi, încercînd să-și confirme intuiția că tí píai înseamnă „și eu (la fel)”, Everett obține, succesiv, de la informatorul său, kí píai, kí kíai, pí píai, xí píai, xí xíai (unde x este simbolul folosit de foneticienii americani pentru stopul glotal menționat mai sus). Fenomenul acesta, numit variație liberă (cum ar fi, la noi, pronunția frunte/frunce, de mai sus, care nu schimbă sensul cuvîntului), îi este confirmat de observații ulterioare făcute asupra altor vorbitori: pentru lexemul cap, primește xapapaí, kapapaí, papapaí, xaxaxaí, kakakaí; pentru combustibil lichid, primește xísiihoái, kísiihoái, písiihoái, píhiihoái, kíhiihoái.

Limba aceasta, comentează Everett, îngăduie o uimitoare gamă a variației libere, mai ales pentru un sistem cu atît de puține consoane. Însă, în același timp, nativii folosesc atît de mult tonul, accentul și greutatea silabelor încît limba poate fi fluierată, murmurată, strigată și cîntată. Fluieratul (sau vorbitul cu gura pungă, cum îl numesc localnicii printr-un termen care descrie, totodată, efectul sugerii sucului dintr-o lămîie) este folosit doar de către bărbați în timpul vînătorii sau de băieți în jocul agresiv. Murmuratul e folosit fie pentru a ascunde de ceilalți ce spui, fie pentru a-ți ascunde identitatea. Nici un alt membru al tribului aflat în apropierea vorbitorului nu înțelege ce spune acesta, dacă nu e foarte atent. Volumul vocii e foarte scăzut, deci e folosit și pentru intimitate, la fel ca șoptitul din cultura noastră. (Interesant e că Pirahã murmură și nu șoptesc, iar Everett a primit răspunsul la această enigmă mai tîrziu, de la un lingvist german: cînd șoptești, corzile vocale nu pot produce tonuri, iar limba lor e una tonală, la fel ca, de exemplu, chineza). În sfîrșit, murmuratul mai e folosit atunci cînd nu poți vorbi pentru că ai gura plină, precum și de către mame cînd se adresează copiilor lor.

Vorbirea strigată face uz de vocala a și de una sau două consoane (k sau x) pentru a da glas formei muzicale a mesajului, care include tonul, silabele și accentul. Este folosit îndeosebi în zilele ploioase, cînd ploaia și tunetul sînt zgomotoase, pentru a comunica la distanțe lungi. Martor direct la un dialog de acest fel purtat între cele două maluri ale rîului Maici, Everett descrie mesajul (Kó Xiáisoxái. Baósai / Salut Xiaisoxai. Haina) astfel: Ká, Kaáakakáa, kaákaá.

Vorbirea cîntată se obține prin exagerarea diferențelor de înălțime dintre tonul înalt și tonul jos, și modificarea ritmului cuvintelor și sintagmelor. Prin ea se comunică informații noi și importante, se comunică cu spiritele, însă se folosește mai ales atunci cînd se dansează, iar cine cunoaște notațiile muzicale o poate înregistra în scris, așa cum foneticianul înregistrează o limbă apelînd la alfabetul fonetic.

„Canale ale discursului” – așa numește Everett aceste cinci tipuri de vorbire (ultimul fiind vorbirea normală, care folosește vocale și consoane) și arată că nu pot fi înțelese în afara funcției culturale unice a fiecăreia. Numărul redus de foneme și gradul înalt de variație fonemică liberă, care ar arunca pe orice lingvist în disperare, nu pot fi explicate fără informația culturală, lucru care arată în ce măsură, cel puțin la tribul Pirahã, cultura poate influența limba. Partea neobișnuită a acestei constatări e următoarea: oricine știe că, în orice parte a lumii, cultura influențează limba; cele mai permeabile niveluri, să spunem așa, sînt lexicul (vocabularul) și, mai puțin, sintaxa. Teoriile lingvistice moderne nu spun însă nimic despre legătura cu structura sunetelor, iar descoperirile lui Everett le pun la grea încercare.

Lingvistul american e de părere că numărul redus de foneme e o consecință a existenței canalelor de comunicare alternative: nu e nevoie de mai multe. Însă alți lingviști au încercat să explice invers: canalele de comunicare ar fi o consecință a numărului redus de foneme. În primul caz, cultura influențează limba (mai precis, fonetica și fonologia), în cazul celălalt, limba influențează cultura. În această discuție care conține circularitatea situației care implică un ou și o găină, Everett aduce ca argument existența altor limbi, pe planetă (anume în Mexic și Africa), în care se întîlnesc canale discursive plus un mare număr de foneme.

În anii ’90, celebrul fonetician Peter Ladefoged, profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), consultant pentru nu mai puțin celebrul film My Fair Lady (din 1964, cu Audrey Hepburn), aterizează în Brazilia și se întîlnește cu Everett, avînd misiunea mai largă de a documenta inventarele fonetice ale limbilor obscure, aflate în pericol de dispariție. Ca urmare a efortului lor, azi există înregistrări arhivate în laboratorul fonetic al UCLA, accesibile oricărui cercetător. Dar chiar și o simplă căutare (în engleză) pe Google, dragă cititorule curios să afli cum sună Pirahã, te va duce la filmulețe edificatoare. Eu voi reveni cu amănunte, întrucît surprizele sînt multe. Una singură, de final: Daniel Everett a plecat în junglă cu gîndul de a converti un trib la creștinism prin traducerea Bibliei, lucru care se putea face doar învățînd mai întîi limba tribului. După cum constată, cu umor, într-unul dintre discursurile sale disponibile pe YouTube, singurul convertit în toată această poveste a fost el însuși: a devenit ateu.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Daniel Everett