Între „sindromul impostorului” și „iubirea de sine” – un dialog cu Vlad STROESCU, psihiatru

Scriitorul britanic Neil Gaiman povestește, pe blog-ul său, felul în care l-a cunoscut pe astronautul Neil Armstrong: fuseseră invitați la o reuniune de oameni de știință, cercetători, scriitori premiați și au constatat, dialogînd, că amîndoi simt că nu au ce căuta acolo. Se pare că primul om pe Lună considera că nu a făcut nimic special, doar și-a îndeplinit sarcinile cu care fusese trimis în spațiu. Mai mult sau mai puțin veridică, relatarea vine ca o încurajare pentru cei care se confruntă cu acest „sindrom al impostorului”. Se întîmplă, prin urmare, și la „case mai mari”? Ce anume generează această stare, ce o întreține?

„Mărimea” noastră e întotdeauna o iluzie. Sper din tot sufletul că oamenii „mari” sînt conștienți de limitele lor, pentru că știm cu toții că „mărimea” are un efect toxic și narcotic și îți poate decapita bunul-simț. Și e un beneficiu secundar în a-ți recunoaște limitele și imposturile benigne cînd ești un om mare: ești mult mai iubit. Cei doi „Neili” sînt personaje foarte iubite, nu? Originile „sindromului impostorului” sînt așadar benefice și adaptative, așa cum sînt multe lucruri aparent rele, în doze mici: și anxietatea e un bun sfătuitor. Și cred că sindromul impostorului e o formă de anxietate socială. Toți tînjim să fim incluși și ne e teamă de tot ce ne-ar putea exclude.

Critica este deseori folosită ca armă a motivării de către cei din jurul nostru – părinți, profesori, superiori ierarhic. Face ea mai mult rău decît bine?

Tonul face muzica. E mai important cum criticăm, sau cum sîntem criticați, decît conținutul în sine al criticii. În fond, sîntem animale și percepem în primul rînd indiciile non-verbale, mai vechi decît limba. Percepem întîi emoția: frică, furie, agresivitate, grijă, dragoste și emoția decide încotro o ia mesajul pe care îl umple. Ca părinți sau profesori, sîntem nevoiți să criticăm. Avem sarcina ingrată de a limita potențialul vast al unei persoane. Înainte de facultate puteam fi orice, acum pot fi doar medic. Trebuie așadar să ne mînuim dalta cu infinită grijă.

Cu criticul interior ce ne facem? Cum îl mai reducem la tăcere?

Am găsit o metodă bună: paginile de dimineață, acel exercițiu pe care Julia Cameron îl recomandă scriitorilor aspiranți. Cînd te trezești, înainte să îți bei cafeaua, scrii cu pixul pe hîrtie vreo două-trei pagini, cu absolut orice îți vine în cap, fără să te gîndești că cineva va citi vreodată acele pagini. Am încercat, e surprinzător de greu chiar și să scrii colaje dadaiste sau asociații întîmplătoare, așa vezi cît de prezent e criticul interior. Sînt convins că sînt multe alte tehnici, dar morala e că e nevoie de antrenament. Mai toți avem mușchiul libertății de gîndire extrem de atrofiat. Din contra, cred că o bruscă și inexplicabilă dispariție a criticului interior ar fi patologică, precum în episodul maniacal sau în moria frontală… Ca de obicei, adevărata libertate trebuie precedată de rigoare și exercițiu.

Mulți oameni pe care nici nu i-ai bănui că suferă de un acut sindrom al impostorului sînt sclipitori în domeniul lor. E posibil ca cineva măcinat de acest conflict interior să facă, totuși, performanță?

Sigur că e posibil, dacă examinăm reciproca: oamenii care nu au conștiința propriilor limite sînt, esențialmente, incapabili de orice performanță. Premisa progresului în orice domeniu e recunoașterea socratică a propriei ignoranțe nesfîrșite. Dar și extrema cealaltă poate să îți strice treaba. Cum sindromul impostorului e o formă de anxietate, ca să îi faci față vei fi la început mai ordonat, perfecționist, atent la detalii. Obsesional. Conștiinciozitatea te poate împinge înainte o vreme, dar, de la un punct misterios încolo, devine un parazit insuportabil. Putem trăi cu conștiința imposturii ca idee de fundal pentru că, în cele din urmă, nici un om nu e echivalentul perfect al rolului său și sîntem, așadar, cu toții niște „impostori”, niște actori într-un teatru. Dar nu putem trăi cu obsesia imposturii. Dacă dăm frîu liber acestei frici, ne va lega de mîini și de picioare.

Putem oare pune semnul egal între sindromul impostorului și lipsa încrederii în sine, neputința de a-ți vedea propriile realizări, teama că oamenii te consideră mai capabil decît ești, că vei dezamăgi?

Genetic, sîntem condiționați să vedem mult mai clar și mai repede răul. Vom simți mai repede propriile eșecuri decît realizările. Și eșecurile noastre sînt atît de multe, iar importanța noastră atît de mică, încît nu rezistăm fără să ne spunem în același timp povestea contrarie, un pic mincinoasă, un pic gogonată, care să ne arate că sîntem poate puțin mai buni decît în realitate. Dacă teama de inevitabilitatea eșecului e ceea ce Andrew Solomon numea un „adevăr mincinos”, mica noastră hipertrofie de eu este o minciună adevărată. Nu sîntem nici buni, nici răi, dar avem fiecare o valoare intrinsecă, sîntem părticele irepetabile și inestimabile ale lumii.

Brené Brown menționa, într-una dintre cărțile ei, că diferența dintre oamenii care duc o viață plină, autentică, și cei care sînt într-o permanentă luptă este una singură – aceea că primii consideră că merită lucrurile bune care li se întîmplă. V-aș întreba dacă încrederea în sine se poate antrena, altfel spus, cum am putea începe să credem că „merităm”?

Aș argumenta că viața-luptă e foarte autentică. Sînt gînditori care spun că singura formă acceptabilă, moralmente, de a trăi e lupta. Nu știu prea bine ce înseamnă că merităm lucrurile bune din viață, eu cred că ar trebui să fim recunoscători pentru ele. Dar poate că am și eu problemele mele de gîndire, propria mea suferință. Viața mea este o mică luptă, cu mine însumi, cu munca mea; nu e ușor, dar sînt mulțumit așa. Mi s-a spus că nu am încredere în mine, deci poate nu sînt cel mai bun om să răspundă la întrebarea asta. Dar o să încerc: „Nu singur” e răspunsul meu. Văd zilnic oameni care încearcă să „se antreneze singuri”, „prin propria voință” sau citind biblioteci de self-help, ca să iasă din suferință. Or, psihiatrul din mine o spune: e aproape imposibil. Dacă stima de sine e atît de scăzută încît ne disprețuim și pentru lucrurile bune de lîngă noi, e bine să cerem ajutor. Solidaritatea omenească e importantă. Fără dragostea, aprecierea celorlalți, fără oameni pe care poți conta, care să facă o plasă de siguranță în jurul tău, fără ajutor specializat atunci cînd trebuie, e tare greu.

Un critic foarte bine internalizat îți va spune mereu că nu ești suficient de pregătit pentru a începe ceva. Ceea ce pentru cei din jur poate însemna comoditate, întîrziere sau chiar nepăsare, pentru cel în cauză este dorința de a face totul perfect. Sînt, oare, suferinzii de sindromul impostorului niște perfecționiști?

Unii sînt, atîta timp cît perfecționismul nu e altceva decît un răspuns în fața fricii. Și e și bun, uneori. Dar, la un moment dat, perfecționismul începe să semene cu Ahile al lui Zenon, cel ce nu poate întrece broasca țestoasă pentru că, indiferent cît de mult se apropie, nu își va depăși handicapul inițial. Criticul interior pleacă cu un avantaj și va fi mereu cu un pas înaintea noastră, oricît am alerga după el. La un moment dat trebuie să renunți la competiția stupidă cu o țestoasă și să îți trăiești viața, că mai sînt și alte lucruri de făcut.

Dorința de a controla totul, grija excesivă pentru viitor nu sînt nici ele prietene cu stima de sine. Cum putem să ne facem planuri într-un mod realist? Să fim disciplinați fără a ne autosabota?

Cheia e, cred, într-un echilibru emoțional. În cîtă emoție investim în ceea ce facem. Prea multă, și ne vom consuma prea repede. Deși e bine să fim pasionați, ne vor împiedica detaliile nepasionante. Prea puțină, și vom deveni niște cinici, sau nihiliști, sau, mai rău, niște existențialiști dintre cei care examinează cu atîta angoasă înțelesul ultim al oricărei întreprinderi, al vieții și al Universului în general, încît nu îl mai văd de cît de aproape e. Dar nu ne putem controla întru totul emoțiile, niciodată. Așadar, pe drumurile noastre, ne vom și autosabota, vom și pierde, vom și cîștiga, adesea din pură întîmplare.

De multe ori, cînd lăudăm pe cineva, respectivul zice repede, ca o justificare, că „a avut noroc”. Asta chiar dacă în spatele așa-zisului noroc se ascunde o muncă de ani de zile. Se poate să fie doar modestie. Prin ce diferă aceasta de sindromul impostorului?

Cele mai mari descoperiri din medicină, de exemplu, au fost făcute din întîmplare. Cum e penicilina. Dar asta pentru că descoperitorul era atent. Aici e sîmburele de adevăr din acel mindfulness despre care vorbim poate prea mult. Dacă rămînem deschiși, curioși, chiar iubitori cu lucrurile din jur care nu sînt neapărat parte din scopul nostru inițial, vom avea doar de cîștigat. Norocul îi ajută pe cei atenți, nu doar pe cei îndrăzneți. Nu e nici o impostură aici, e recunoașterea faptului că există inspirație, și nu e neapărat un fenomen divin sau mistic, ci adesea pură șansă. Meritul acelor oameni e că au fost dinainte pregătiți să profite de ea.

Am ascultat cîndva un preot spunînd că gelozia vine din neiubirea de sine. Aș îndrăzni să afirm că multe ni se trag de acolo, inclusiv sindromul impostorului. Obișnuiți să prescrieți ca leac iubirea de sine?

E un truism deja că nu-i poți iubi pe alții dacă nu te iubești pe tine. Cu tot cu legiunile de mici motivații egoiste care susțin orice gest altruist. Iubirea asta e naturală, spontană, ceea ce e, poate, un mic miracol ridicat împotriva entropiei, morții, uitării și a altor lucruri negre care guvernează Universul. Așadar, treaba de psihiatru, precum și cea de psihoterapeut, nu e să genereze iubire de sine, ci să dea la o parte buruienile care împiedică iubirea să se manifeste. Dar, oho, ce hățișuri vaste de mărăcini trebuie uneori să defrișăm...

a consemnat Anda DOCEA