Interlopii nu au pacificatori
La necazurile aduse de pandemie se adaugă petrecerile îndrăcite de pe litoral sau din mici localități uitate de lume, sfidarea cronică a forțelor de ordine, reglările de conturi dintre bandele infracționale. Ceea ce se întîmplă pe litoral pare filmat din înalt, furnicarul de oameni văzîndu-și ziua de plajă și noaptea de dans și de veselie. Spectacolele date de interlopi includ alergări cu săbii și bîte, amenințări, răniri și asasinate, distrugeri de bunuri, descinderi ale polițiștilor și jandarmilor care încearcă în zadar să împace grupările în conflict. Mass-media prezintă cruzimea şi pagubele produse, oameni simpli înspăimîntați, imagini de la spitalele de urgență.
Din tot acest balamuc ies în cîștig clanurile. Ele arată pe televiziunile naționale forța numerică de care dispun, stratificarea pe vîrste a membrilor pentru a asigura perpetuarea grupului, armele cu cartușe de război, mașinile de lux, gesturile de curaj nebun al celor tineri care vor să urce în „aristocrația celor răi”. Practic, li se face publicitate gratuită, dar mai este un element de luat în seamă: știind că sînt filmați, interlopii transmit abia voalat mesajul că cine se pune cu ei va pierde sigur, că sînt prea organizați pentru a ceda în fața cuiva, că nu iartă și nu uită niciodată șicanele și datoriile neonorate, că vecinii din cartierele în care locuiesc ei nu vor avea de suferit dacă își țin gura…
Fenomenul este vechi și arată că există printre noi o altă lume, din care lipsesc educația, respectul, munca cinstită sau măcar considerația pentru cumpăna generată de COVID-19. Mari criminologi ai lumii, precum Jean Pinatel, Maurice Cusson, David Garland, Carlo Morselli, Pierre Tremblay, Hans Boutellier și mulți alții au studiat problematica bandelor și au ajuns la concluzii îngrijorătoare. Astfel, peste tot în lume, bandele infracţionale au ca scop gloria infracţională, ceea ce înseamnă distracţie fără limite, mîndria de a toca bani, dispreţ pentru convenţiile elementare, suprimarea oricăror inhibiţii, indiferenţa faţă de oricine şi orice (Cusson). Membrii bandelor consideră societatea o junglă unde doar cel puternic şi viclean merită să trăiască. Ei valorizează banii, forţa, cruzimea, curajul și capacitatea de a controla persoane-cheie din instituţiile Puterii. Întotdeauna încearcă să atragă și oameni de afaceri, contabili, medici, poliţişti, artiști, foşti deţinuţi.
Membrii clanurilor de temut au caracteristici aparte: capacitate ridicată de a intimida şi corupe pe oricine; lider cu capital social în branșă care îi facilitează succesul şi impunitatea; nu se tem să atace forţele de ordine; loialitatea este valoare supremă și de aceea pedepsesc sever trădătorii; au ca principiu solidaritatea-în-răzbunare; stilul împărtășit de toți este a-te-arăta-mînios-tot-timpul; dacă un membru moare „la datorie” sînt plătite cheltuielile de înmormîntare, taxele de școlarizare a copiilor acestuia, o sumă periodică soției; utilizează violenţa ca sfidare a instituţiilor şi comunităţii (incendieri de locuinţe, de maşini, de restaurante etc.) doar pentru a-şi asigura dominaţia într-un anumit teritoriu. Pentru aceste bande totul este posibil pentru că, spun membrii lor, toţi oamenii pot fi intimidaţi, cumpăraţi, şantajaţi…
Viața de interlop nu este ușoară. Pe termen scurt, beneficiile și notorietatea par convenabile, dar pe termen lung, prejudiciile se adună. Astfel, interlopii petrec majoritatea timpului în locurile frecventate de delincvenți (restaurant, cafenea, cazinou), se laudă cu fantezii ruinătoare, nesocotesc tabuurile, amplifică rivalităţile sexuale, inițiază răzbunări sîngeroase (mortalitatea în rîndul lor este de patru-cinci ori mai mare decît în lumea obișnuită), pierd sume mari rîzînd, fac cheltuieli ostentative. Pentru ei nu există viitor, totul e trăit aici și acum, nu planifică nimic sau fac proiecte nerealiste, nu ţin cont de consecinţele mai îndepărtate, le plac riscul şi aventura, țin cont doar de circumstanţele imediate, doar de ceea ce se vede, se cred deasupra legilor. Cea mai periculoasă trăsătură de personalitate a lor este indiferența afectivă față de victime: insensibili față de suferințele provocate victimei (contemplarea suferinței le produce plăcere), nu au milă față de aceasta sau de copiii ei, chinuie îndelung sau omoară fără a fi provocați (sau la cererea șefului), nu-i deranjează frigul, rănile, murdăria, sînt incapabili să aprecieze un obiect de artă, o melodie sau un peisaj, nu îi tulbură actul odios pe care l-au comis (Pinatel, 1963). Deseori, sînt părăsiţi de soţii, sînt dispreţuiți de toată lumea, se tem de duşmani, angajează paznici personali, sînt înconjuraţi de oameni care le vor moartea. Toate astea se întîmplă pentru că „ei nu aleg între crimă şi non-crimă, ci între această viaţă şi o alta” (Cusson, 2005).
Dacă viața în clanul infracțional este atît de tensionată, iar conflictele interne sau cu rivalii din afară sînt frecvente, cum pot fi împăcate părțile, cum poate fi statuată o ordine suportabilă cît de cît? Există persoane care pot preveni escaladarea tensiunilor și chiar împăca pe cei care se dușmănesc? Da, există, dar au o autoritate discutabilă și, în genere, sînt neagreați de bandele care au ca normă fundamentală excluderea iertării. Pacificatorul trebuie să posede calități recunoscute de părțile în conflict: prestigiu, imparțialitate, respect pentru demnitatea fiecărei părți, caută o soluție echitabilă, pledează pentru stingerea acum a diferendului, poate garanta onestitatea părților privind respectarea condițiilor negociate. Chiar dacă se ajunge la o înțelegere de moment, va atîrna greu în balanță interpretarea pe care o vor da soluției prietenii și familia fiecăruia. Uneori, esența conflictului este legată de modul injust de împărțire a prăzii, de riscul inegal asumat sau de bonusuri acordate nejustificat. Atunci răzbunarea e previzibilă și apelarea la pacificator, dacă există, nu mai are rost.
Mulți tineri sînt atrași de lumea interlopă pentru că banda le oferă un sentiment de putere și cîştiguri financiare nebănuite, le asigură protecţia în orice situaţie fie în libertate, fie în penitenciar, îi ajută să se specializeze în roluri de prădători fără milă. O explicaţie interesantă a procesului de aderare la o grupare infracţională ne propune Gilles Lipovetsky (2008): reclamele de televiziune arată tinerilor din familii sărace distanţa dintre realitatea în care trăiesc şi viaţa îndestulată şi plină de distracţii a celor avuți, prăpastia dintre condiţiile lor precare de existenţă și consumul de lux, inaccesibil prin muncă cinstită. Fără intenție, reclama îi îndeamnă subtil să apeleze la a doua cale, la infracțiune („pentru că meriți” sau „pentru că trebuie să-ți urmezi instinctul” adaugă din off o voce suavă). În mod neașteptat, și bogăţia unor familii poate fi criminogenă prin faptul că, uneori, fără să se gîndească la consecințe, părinții cultivă copiilor gustul pentru risipă, conduite de risc și plăceri interzise, pentru insolenţă şi sfidare a oamenilor obişnuiţi și a instituțiilor, și, cel mai rău, credinţa că sînt invulnerabili şi pot nesocoti legile.
Dacă ajung în pușcărie, procesul de maturizare infracțională se adîncește. Nu demult, cîțiva proaspăt liberați din detenție se confesau uneia din studentele noastre care își elabora teza de disertație: „Viața în închisoare a fost ca la un cămin de studenți, aveam tot ce voiam, nu mi-a lipsit decît libertatea, dar te obișnuiești și fără ea, chiar mi-a fost bine, cred că și d-asta m-am dus înapoi foarte repede”, „Nu există reabilitare în pușcărie sau după, asta sînt și n-aș schimba nimic, regret doar că nu m-am distrat mai mult”, „Unii se nasc pentru viața asta, e moștenită precum coroana la regi, nu renunți la ea, familia te protejează pînă la capăt”, „Asta sînt, acum nu mai există nimic să mă sperie, motiv pentru care întotdeauna o să fac ce vreau eu, n-am regrete și n-aș da timpul înapoi, doar m-aș fi distrat mai mult”, „În euforia aia de distracție, bani, droguri, nimic nu mai contează”.
Cu ani în urmă, delincvenţa era explicată printr-o carenţă educativă sau economică, remediul fiind pedeapsa penală și resocializarea. În ultimii ani, criminalitatea a devenit o problemă de securitate deoarece fiecare om poate deveni oricînd un autor sau o victimă potenţială. Aceasta pentru că societatea de acum este marcată de un paradox: pe de o parte, o nevoie imensă de vitalitate a majorității oamenilor (spirit de aventură, satisfacerea imediată a nevoilor personale, respingerea oricăror îngrădiri, gust pentru activităţi generatoare de emoţii puternice, asumarea riscurilor, plăcerea concurenţei, îmbogăţire peste noapte) şi, în acelaşi timp, de o nevoie imperioasă de securitate. Această situaţie paradoxală generează o cultură fundată pe dorinţa utopică de a ne bucura în acelaşi timp de o libertate maximă, dar şi de o totală protecţie a vieţii şi bunurilor fiecăruia. Ca urmare, oamenii cer reguli severe, dar atunci cînd le au, refuză să le respecte (Boutellier, 2008). Cred că petrecerile haotice și riscante sanitar din vara asta, de la munte și mare, ilustrează, într-o oarecare măsură, realitatea acestui paradox.
În acest context social, în care luptele de stradă dintre clanuri amenință ordinea publică, am greși crezînd că măsurile severe vor fi eficiente, că excesul de interdicții va ameliora liniștea comunitară, că sînt suficiente doar forme locale de protecţie. Se uită că moralitatea şi prevenirea acţionează doar în amonte de criminalitate şi nu în aval, că sursa moralităţii nu se găseşte în colectivitate, ci ea precedă inserţia în comunitate, că statul securitar este bazat pe reglementări preventive propuse de experți, pe o gîndire în termeni de risc, pe creşterea forţelor de poliţie bine plătite, pe o bună previziune a tendinţelor criminalităţii, pe clasificarea delincvenţilor după riscul pe care îl reprezintă (Boutellier). Bandele infracţionale trebuie considerate ameninţări ale securităţii şi ordinii publice şi, ca urmare, sînt în primul rînd un subiect de importanță politică și, în al doilea rînd, o problemă de rezolvat a Poliției și Jandarmeriei.
Oare va fi liniște între clanuri în perioada următoare? Vor renunța la identitatea conferită de apartenența la grup, la arme și la bani, vor înțelege că nu pot învinge sistemul de justiție și că ar putea trăi din muncă cinstită? Televiziunile vor abandona rolul ipocrit al celor care, chipurile, prezință știri, dar în realitate le fac reclamă? Oare vom înțelege că nu putem privi acuzator doar în curtea Poliției și Jandarmeriei, iar politicienii vor aborda problema responsabil fără să țină cont de calculele electorale în care un om înseamnă doar un vot?
Florian Gheorghe a fost director al Penitenciarului Rahova.
Foto: wikimedia commons