„În Xanadu cînd Kubla Han“ (metempsihozele visului)

29 iulie 2020   La fața timpului

În vara din urmă cu 222 ani – sau pe acolo –, după ce străbătuseși zona aceea de coastă, cu dealuri și ape șiroind la tot pasul, te-ai adăpostit la Ash, o fermă singuratică pe lîngă Culbone Church, undeva între Linton și Porlock, în Exmoor, la granița dintre Somerset și Devonshire, sud-vestul Angliei. Odată în odaia fără aer, indispoziția lovește, dai pe gîtlej din doctoria ta cu opiu, mereu la îndemînă o sticluță, doar niciodată nu poți ști cînd va lovi plictisul, îți lași să zburde gîndurile, care pe unde, îți amintești cum ai citit de Kublai, în cartea despre călători celebri, a lui Purchas, de pe la 1614, care descrie casa de vară a hanului mongol și împărat al Chinei („În Xanadu cînd Kublai Han și-a construit palat, împresurînd cu ziduri 16 mile de pămînt, […], la mijloc așeză măreață casă de plăcere, de se mișca din loc în loc…“), bazîndu-se la rîndul său pe spusele unui anume Marco Polo, vizitator cu cinci veacuri în urmă al desfătatei capitale Ciandu – și-acelea pe la 1298 dictate, adică după douăzeci de ani, din temniță la Genova. Se-aude, parcă, zvon de vîsle și, tot lăsîndu-te purtat de valuri, în vremea iscusitului venețian primit de han, adormi pe scaun.

Și ce să vezi, în fața ochilor, a minții bulbucate, pe-un sul de pergament ros pe la margini – rugina timpului pesemne –, se desfășoară un poem înfățișînd palatul, și simți în fiecare por, sub el, cum curge rîul sacru-n beznă, ce mult ai vrea să nu se mai sfîrșească, vers după vers, în tot atîtea opinteli îmbătătoare, imaginile se ivesc șiroi, și lucrurile-s oglindite, și le culegi fără să știi, ca picurate de-o străină gură, jur împrejur e numai vară, totul îmbie, grădini împrejmuite-n ziduri și păduri, nu te mai saturi, să bei din lapte-n paradis. Nici nu observi cînd, brusc, buimac, îți amintești sute de versuri, toate buluc, deodată, cum ai fi dat în propriu-ți creștet peste o comoară, înhați pana, o scalzi în călimară, mai să ți-o verși în poală, hîrtie, așterni pe repede-nainte, în jet continuu, să nu cumva să pierzi un rînd, dar cineva bate la ușă, te cheamă, un drac de om pe care îl vei blestema cu anii, picat din cer cînd omenirea-ntreagă îți era mai dragă, te smulge din odaie și-ți stă pe cap o oră, cu nimicuri. Degeaba te întorci apoi la masă, contururile vagi dispar cu totul, mai pescuiești opt, zece rînduri, imagini răzlețite pe fața unui rîu, în care cineva, urît de moarte, a azvîrlit un bolovan.

„Ghinionul lui Don Quijote nu este fantezia lui, ci Sancho Panza“ avea să scrie Franz Kafka, într-o notiță de jurnal din 19 octombrie 1917. Vizitatorul inoportun, misteriosul om cu treburi din Porlock nici nu bănuia că avea să devină cel mai disprețuit ins din istoria literaturii engleze, despre care un critic precum John Livingston Lowes va spune c-ar fi meritat să fie „spînzurat, eviscerat și sfîrtecat“ – cu alte cuvinte, executat pentru înaltă trădare ca pe vremea lui Henric al III-lea, cel contemporan tocmai cu Kublai Han.

Împrejurările transcrierii visului rămas modestă mărturie se dovedesc ambigue. Samuel Taylor Coleridge obișnuia să își dateze textele, dar în ce privește „Kubla Khan“ s-a abătut de la obicei, și nici nu a menționat direct poemul în vreo scrisoare către prieteni. Acum, poetul declară ca moment al compunerii fie toamna – într-o notă manuscrisă –, fie vara – în prefața primei ediții – lui 1797, invitîndu-ne astfel să bănuim echinocțiul. Circulă și alte variante, bazate pe dovezi mai mult sau mai puțin palpabile – ba că mai 1798, ba că octombrie 1799. Dar nici o anchetă nu poate stabili exact țîșnirea viselor. Ce știm cu siguranță e data publicării: 1816, la insistențele lordului Byron. Presupusul episod oniric poartă titlul „Kubla Khan: or, A Vision in a Dream: A Fragment“, fiind livrat mai curînd pe post de curiozitate psihologică, pentru a deveni, în timp, unul dintre cele mai apreciate poeme romantice. Trei stanțe însumînd abia 54 de versuri, ce par să prezinte din trei perspective același vis, ca și cum, pe măsură ce săpa în memorie, Coleridge și-ar fi amintit mai mult, pentru a culmina cu relatarea la persoana I prin care își exprima dorința de a recrea domul acela de plăcere prin cîntecul său, prin puterea fără margini a imaginației sale poetice.

Peste alți 136 de ani, în eseul „Visul lui Coleridge“, Jorge Luis Borges ne dezvăluie cum a descoperit el o cronică persană din secolul al XIV-lea, apărută prima dată în Occident după două decenii de la publicarea poemului, deci necunoscută de autorul acestuia; acolo, s-ar atesta un fapt uluitor: Kublai Han și-a ridicat palatul după un plan ce i se arătase tot într-un vis. Coincidență, escrocherie poetică, mister sau miracol, n-avem decît să visăm mai departe – bruma de cititori cîți mai sîntem –, să reîncarnăm textul de fiecare dată cînd se întîmplă să ne găsească. Borges vine cu sugestia că „sufletul împăratului, odată năruit palatul, s-a strecurat în sufletul lui Coleridge, stîrnindu-l să refacă zidirea din cuvinte, mai durabile decît marmura și metalul“ [traducere de Cristina Hăulică]. Din palat nu a rămas nimic, din poem a rămas fragmentul, iar noi, prin lectură, reîntregim ceea ce timpul și Porlock au zădărnicit. Refacem întregul, poza de ansamblu a visului originar. Nimic nu e mai trainic decît închipuirea unui cititor care știe să viseze. Numai prin asemenea transmutații poate fi împărtășit visul.

Există poeme dictate în vis, care apoi se pierd în văzduh, ca arse de lumina isterică a zilei. Sînt preschimbate nici măcar în cenușă, ci numaidecît în nimic. Dar și din nimic se pot naște lumi. Apropo, de cîte ori nu vi s-a întîmplat să fiți întrerupți de cineva în timp ce vă aduceați aminte un vis? Unde e ziua cînd gata cu întreruperile de vise, cînd fără întrerupătoare și întrerupători, cînd nu tu alarme, remindere, notificări, atenționări, ce-ți toacă visele întocmai ca un satîr? Unde ziua cînd visul va fi continuu? Pe care insulă pustie? În care galaxie foarte îndepărtată? Numai în cel de pe urmă vis bun?!

Ovidiu Komlod este poet și prozator. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.

Foto: S.T. Coleridge (wikimedia commons)

Mai multe