In memoriam Hans Bergel

18 mai 2022   La fața timpului

La 26 februarie s-a stins din viaţă, la vîrsta venerabilă de aproape 97 de ani, ardeleanul Hans Bergel, uomo universale fără pereche, personalitate care a marcat cu consecvenţă, zeci și zeci de  de ani, viaţa culturală și politică atît din România, cît şi din  Germania, unde emigrase în 1968. L-am cunoscut într-un tîrziu, în Germania, dar nu prea tîrziu ca să-mi devină un mentor…

Bergel s-a stins din viaţă pe cît de neaşteptat, tot pe atît de dureros pentru nenumăraţii săi prieteni şi simpatizanţi de pretutindeni. Se afla încă în deplinătatea facultăţilor sale creatoare – pe masa de lucru am ultimul său volum de nuvele, apărut la începutul lui ianuarie şi expediat de dînsul, împreună cu o scrisoare însoţitoare. Au fost, poate, printre  ultimele sale rînduri scrise… Volumul cuprinde scrieri, inedite numai în parte, sub titlul Die Stunde der Schlangen, care s-ar traduce adecvat prin Ceasul tîrîturilor. Scrisul  constituia pentru dînsul un imperativ existenţial: a scrie echivala cu a trăi. Zeci şi zeci de ani, înzestrat fiind cu o voinţă de fier, se aşeza zilnic, la 5 dimineaţa, la masa lui de lucru și nu o mai părăsea pînă la prînz.

Celor care iubesc literatura de calitate şi de actualitate le sînt cunoscute, de bună seamă, cele trei romane ale sale, traduse şi chiar reeditate în ţară de germanişti de prestigiu: Dansul în lanţuri (Der Tanz în Ketten), o evocare a terorii comuniste din Bucureștii anilor ’50, scris în anii ’70, după care au urmat, la intervale mai mari, romanele-fluviu Cînd vin vulturii (Wenn die Adler kommen) şi Întoarcerea lupilor (Die Wiederkehr der Wölfe). Sînt fresce de mare anvergură epică şi dramatism, în parte documentare, ale societăţii din prima jumătate a secolului trecut din România, din zbuciumatul Ardeal, cu numeroase incursiuni şi în Europa apuseană, mai cu seamă în Germania, Spania ori Franţa. Stărilor şi trăirilor proprii celei de a doua jumătăţi a secolului, Bergel le-a dedicat mai multe volume de nuvele, în mare parte de inspiraţie autobiografică. Foarte grăitoare şi actuale sînt scrierile sale dialogice, mai cu seamă susţinuta corespondenţă purtată cu poetul bilingv Manfred Winkler, evreu bucovinean, care i-a fost şi cel mai apropiat prieten: Continuăm conversaţia noastră… (Wir setzen das Gespräch fort…) şi Refuzul negativităţii (Die Verweigerung der Negativität). Amîndoi au fost greu şi dureros încercaţi, în moduri diferite, ca trăitori în «secolul fiarelor»…

Bergel a fost însă mai mult decît un autor epic, liric şi eseist pe diferite teme de istorie şi cultură, multe privind Ardealul. Opera sa însumează 50 de volume cu multe mii de pagini. În Germania a fost, pînă la pensionare, un foarte activ jurnalist politic. A mai fost, cu aceeaşi dezinvoltură, muzician şi artist plastic. În prima tinerete a fost sportiv de performanţă, între altele în lotul naţional de schi. Pînă la o vîrstă înaintată a fost un neobosit drumeţ şi explorator pe itinerarii adesea primejdioase, în Carpaţii natali, apoi în Alpi, în Canada, în deşertul Namibiei, în cel al Israelului etc.

Respectul nostru îl merită, fără îndoială, şi pentru învederatul său angajament politic exercitat cu mult curaj civic, cu intransigenţă şi cu riscul vieţii pour les bonnes causes. Fiind încă adolescent, a fost eliminat din liceul german din Braşov pentru luarea în derîdere a propagandistului nazist de rang înalt venit din Reich ca să facă prozelitism printre tinerii saşi. Din nenorocire cu succes, dar nu şi în cazul său. Nota bene: la aceeaşi vîrstă, «ireproşabilul» Günter Grass se înrola voluntar în trupele SS pentru ca, mult mai tîrziu, acelaşi Grass să-i dea, în Germania, lecţii de democraţie şi toleranţă politică. Începînd cu iarna lui 1944, Bergel se angaja în rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Cibinului. În cursul anilor ’50 a fost de două ori eliminat de la studiile universitare pe motivul atitudinii duşmănoase faţă de regim, fiind şi încarcerat în 1947 şi, pentru scurt timp, din nou, în 1954. Culmea suferinţei a atins-o în 1959, prin condamnarea sa la ani grei de temniţă în cadrul procesului înscenat mai multor scriitori germani, în paralel cu procesul intentat „grupului“ Noica-Pillat. Principalul cap de acuzare a fost interpretarea nuvelei sale istorice Prinț şi Bard (Fürst und Lautenspieler) ca fiind o scriere anticomunistă cu cheie. Cu numai doi ani înainte, această nuvelă fusese premiată de oficialităţi. Timp de cinci ani a supravieţuit torturilor, apoi nimicitoarei munci silnice, printre altele, în minele de plumb din Baia Sprie, în carierele de piatră din Dobrogea. În cele din urmă, a supraviețuit și deportării în pustiul Bărăganului. A putut emigra în 1968, spre a-şi reîntregi familia, numai graţie unei intervenţii la nivel înalt din Germania. Acolo a practicat, pînă în 1989, un primejdios jurnalism, dezvăluind necruţător opiniei publice adevărata faţă a dictaturii ceauşiste. În toţi acei ani a sfidat şi consensul, din nenorocire dominant în publicistica germană „corectă politic“, care bagateliza totalitarismul comunist. Asta în cel mai bun caz. Pe 21 decembrie 1989, plecînd cu maşina din München și mergînd fără oprire, a putut trăi direct sîngeroasele zile ale sfîrşitului de an în Bucureşti. Toate aceste trăiri s-au cristalizat în nuvele autobiografice precum Negru-Vodă (Der Schwarze Prinz), „Negul pămîntului“ din stepa Dunării („Die Erdwarze“ in der Donausteppe), Întîlnirea enigmaticului (Die Begegnung mit dem Rätselhaften), Cu maşina pe timpul nopţii (Fahrt durch die Nacht), Întoarcerea lui Ulise (Die Heimkehr des Odyssus) şi altele încă.

După 1989 s-a implicat, de la bun început şi cu acelaşi elan neobosit, în procesul democratizării României post-comuniste, afiliindu-se Alianţei Civice, manifestîndu-se deseori în cadrul Memorialului din Sighet. Pînă în 2020 a ţinut, în ţară, nenumărate conferinţe şi prelegeri pe teme politice și culturale, a scris articole, a dat interviuri şi a produs filme documentare, în special în Bucureşti, Sibiu, Cluj, Iaşi, Alba Iulia, ba chiar, în 2019, în Cernăuţi. Înalta preţuire de care s-a bucurat s-a concretizat, printre altele, prin conferirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti, unde-i fusese interzis să studieze în anii ’50, şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare al Braşovului, acolo unde un tribunal militar îl judecase și condamnase în 1959. De menţionat sînt şi numeroasele evocări și omagieri de care s-a bucurat în ţară, atît din publicistică, cît şi din lumea academică, cum ar fi recentul volumul coordonat de Gheorghe Muşat, cu titlul Arcadă germano-română. Scriitorul Hans Bergel. Eseu transilvan, Cluj-Napoca, 2020. S-au scris şi teze de doctorat despre creaţia sa literară, cum ar fi cea a Ralucăi Rădulescu. 

Germania, ţara în care a emigrat, i-a rămas lui Hans Bergel străină. Lui ca şi atîtor altor compatrioţi ai săi. Acolo, dînsul a fost „omul fără patrie“ căci patria sa a rămas mai departe România, unde s-a născut, a cărei limbă el, desăvîrşitul bilingv, o stăpînea în toate mlădierile şi în toate registrele, a cărei natură, mentalitate, fire şi cultură le-a cunoscut şi îndrăgit în toată diversitatea lor etnică, fiind familiarizat cu aceasta încă din casa părintească. S-a exprimat în acest sens cu claritate şi în repetate rînduri.

Dispariţia sa lasă un mare gol în societatea şi cultura românească.

Alexandru Cizek este clasicist, doctor în filologia latină a Evului Mediu. Este stabilit la Münster, în Germania.

Mai multe